Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta, de Ciprian Măceşaru

Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta, cel mai recent roman al lui Ciprian Măceşaru, ar putea fi caracterizat drept încă una din producţiile minimaliste, insolite, intense şi uşor derutante care-l caracterizează pe originalul scriitor. Romanul este greu de clasat, putându-se revendica deopotrivă de la experimentele moderniste ale unui Mircea Horia Simionescu, de la distopismul ironic al unui Groşan,  dar şi de la optzecismul clasic al prozaicului şi omului comun, de factură nedelciană. Cel mai probabil, câte puţin din toate acestea se regăseşte în romanul lui Măceşaru. Dar, distilând toate aceste experimente şi experienţe textuale (C.M. este nu doar un foarte bun scriitor, ci şi un excelent şi foarte divers cititor), textul lui Măceşaru reuşeşte acea simplitate stilistică şi savuroasă care este semnul unui talent autentic, stăpân pe mijloacele sale. Este tonic, plin de viaţă, reconfortant, o adevărată plăcere la lectură.

Romanul este format din mai multe frânturi de poveşti care, aşa după cum s-a remarcat, pot funcţiona şi ca proze scurte de sine stătătoare, de o concizie asiatică şi o forţă umoristică de factură hrabaliană. Autorul are ambiţia să construiască un roman experimental, un fel de cub Rubik care permite, prin fiecare din feţele transparente, o privire care sondează către carnea unei lumi care ne este, fiecăruia dintre noi, pe cât de familiară pe atât de străină. Fiecare personaj al anti-republicii Strâmbeni (episodul constituirii republicii Strâmbeni este poate cel mai savuros şi mai necredibil al romanului, avertizându-ne că defilăm pe fondul gros al iluziei) are un familiar de rubedenie, este un anti-personaj pe care lumea reală n-ar trebui să-l permită, dar pe care l-am intâlnit (vai!) atât de des printre noi în ultimele trei decenii. Fiecare personaj al lui Măceşaru reuşeşte performanţa de a fi un tip uman în sine (tipizarea este un procedeu folosit la limita abuzului de către autor) şi, în acelaşi timp, o existenţă credibilă şi cu carnaţie. Autorul nu sondează, romanul lui nu este unul de analiză sau de investigaţie psihologică, mai degrabă portretizează şi tipizează la limita caricaturalului, oferindu-ne o galerie abnormă şi grotescă. Perindarea figurilor este o defilare a tipurilor umane născute dintr-un timp out of joint, copii ai unei realităţi spectrale şi inconsistente, trecute prin ochii unui postmodern dezabuzat şi nu ai unui Shakespeare. Realismul lui Măceşaru este un fals realism, este mai degrabă un supra-realism al dezarticulării, dezarticulare la care am ajuns prin intermediul unor paşi miniaturali şi necesari. Din spatele păpuşilor diforme ale muzeului Strâmbeniului pândeşte o viziune tragică a istoriei, văzută ca un mecanism dez-umaniza(n)t şi ca o centrifugă a alienării. De aceea, romanul nu se putea încheia decât cu episodul aneantizării micii localităţi, într-un mod (vai!) atât de tipic pentru societatea românească post-decembristă, cu valurile de pământ dislocate de excavatoarele unei exploatări miniere, acoperind cu uitare şi insignifanţă viaţa acestei mici comunităţi derizorii. Crucea de pe cloptniţă rezistă, cum îi stă bine unei comunităţi creştine, până la sfârşit. Dar, pământul care îngroapă Strâmbeniul, nivelându-l şi îndreptându-l în cele din urmă, nu reprezintă o crimă, ci mai degrabă o înmormântare. Pentru că, înainte să fie răpusă de industrie şi de dinţii timpului, comunitatea Strâmbeniului fusese măcinată de propria răutate şi inconsistenţă. Mai mult decât o simplă colecţie de reportaje rurale, romanul lui Ciprian Măceşaru este o oglindă nemiloasă a monstruozităţii noastre cotidiene, a fracturii istorice care ne-a produs şi a premiselor noastre ontologice tulburi. Strâmbeniul este o comunitate speculară, fascinantă, adictivă şi improbabilă, o lume care străluceşte hipnotic, cu voluptate, minuţie, dar şi cu masochism, înainte să fie aneantizată prin acel soi de mecanism impersonal care este arma milenară a destinului.

Ciprian Măceşaru este un scriitor cu mijloace de invidiat şi cu o înţelegere peste medie a literaturii. Personal, mi-aş dori să-l văd mai răbdător şi mai puţin cazon cu personajele sale. Mi-aş dori să utilizeze cu o mai mare parcimonie tehnicile riscante şi frustrarea continuă a cititorului, nelăsat aproape niciodată să se înveţe cu binele narativ, înainte de a-i fi propuse noi experienţe. Şi, de ce nu, să-l văd pe Ciprian Măceşaru dând, data viitoare, un roman mai ambiţios, mai amplu, mai filosofic şi poate… mai clasic. Talentul lui Măceşaru şi bucuria lui de a scrie promit lucruri mari. Nu-i putem dori decât să-şi ajungă trecutul din urmă şi să-l depăşească în mod firesc. 

Daniel C. Dennett & Alvin Plantinga, “Ştiinţă şi religie. Sunt ele compatibile?”

Daniel C. Dennett & Alvin Plantinga, “Ştiinţă şi religie. Sunt ele compatibile?”

Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2014

traducere: Antoaneta Sabău şi Florin George Călian.

Au existat de-a lungul timpului câteva idei ştiinţifice care au fost primite cu reticenţă şi au întâmpinat  o rezistenţă uneori îndârjită din partea unor categorii foarte diverse de oameni. În timp ce alte idei au fost acceptate fără nici o urmă de reţinere, teorii precum heliocentrismul copernican, modelul cosmologic al Big-Bang-ului, psihanaliza sau teoria evoluţiei au fost continuu blamate, puse la îndoială, şi în general s-a purtat o luptă la baionetă împotriva lor. De ce acest tratament diferit? De ce nu se îndoieşte nimeni de existenţa atomilor sau de structura lor, în timp ce idei precum activitatea inconştientului sau descendenţa comună a formelor de viaţă întâmpină o astfel de rezistenţă acerbă? Un prim motiv se referă, cu siguranţă, la caracterul special al acestor teorii, greu sau imposibil de testat direct. O astfel de rezistenţă nu poate fi însă explicată printr-o particularitate epistemologică. Motivul profund pentru care oamenii resping, evită sau ignoră teoriile problematice se referă la faptul că ele implică, direct sau indirect, rearanjări profunde ale viziunilor noastre despre lume, despre locul omului în Univers şi, în ultimă instanţă, despre sensul vieţii noastre.

Ideea evoluţiei, cel puţin în forma sa darwinistă, a fost de la bun început prilej de contestare şi de indignare, întâmpinând în decursul ultimului secol o rezistenţă teoretică îndârjită. La doar şapte luni după apariţia “Originii speciilor”, are loc la Universitatea Oxford o dezbatere academică aprinsă la care iau parte mai mulţi intelectuali, oameni de ştiinţă şi clerici, dezbatere cunoscută drept dezbaterea Huxley-Wilberforce, cei doi având poziţii proeminente în cadrul confruntării, nefiind însă singurii participanţi. Discuţia de la Oxford va iniţia mai bine de un secol de controverse, din care duelul teoretic dintre Dennett şi Plantinga reprezintă una dintre piesele cele mai recente şi mai atrăgătoare.

Deşi este în sine o teorie ştiinţifică şi nu poate funda direct o poziţie metafizică, teoria darwiniană a evoluţiei a fost adeseori asimilată unei întemeieri a ateismului. Există în ultimele decenii o promovare tot mai accentuată a ateismului în numele teoriei evoluţiei (Dawkins, Kitcher, Hitchens), aşa cum există critici ale teoriei evoluţiei şi în special a mecanismelor selecţiei naturale, în numele unui proiect creaţionist (Behe, Meyer, Plantinga).

Câteva precizări trebuie însă făcute: deşi teoria evoluţiei are puncte slabe şi zone de umbră, ea este o teorie ştiinţifică după toate rigorile, ba, mai mult decât atât, ea este o teorie care poate aduce în favoarea sa o cantitate uriaşă de dovezi directe şi indirecte, care poate formula predicţii şi le poate verifica. Mai mult decât atât, ea este singura teorie ştiinţifică viabilă pe care o avem cu privire la originea şi dezvoltarea vieţii pe Pământ. Conform rigorilor epistemologice, singura teorie este şi cea mai bună teorie. Nimeni din comunitatea ştiinţifică şi, în general, din rândurile publicul educat,  nu se mai îndoieşte astăzi serios de faptul evoluţiei, numeroase cercetări antropologice şi de laborator utilizează scheme evolutive, iar comunitatea ştiinţifică pare să fie insensibilă la temerile şi reticenţele publicului larg. De asemenea, nu există o alternativă ştiinţifică la evoluţionism. Aşa numitul creaţionism ştiinţific a fost de mult demascat ca neştiinţific şi integral metafizic, atât în Europa (rezoluţia 1580 a Consiliului Europei este cel mai recent exemplu), cât şi în Statele Unite (vezi cazul Kitzmiller vs Dover State Area, 2006). Ce se află atunci în discuţie? În primul rând, chestiune dacă teoria evoluţionistă şi corolarul ei darwinian, selecţia naturală, sunt incompatibile cu crezul teist al existenţei lui Dumnezeu, cel creştin în special. Pentru biologi ca Dawkins şi pentru filosofi precum Dennett, acceptarea selecţiei naturale ca mecanism principal al evoluţiei presupune naturalismul şi, prin urmare, ateismul. Pentru biologi precum Behe sau pentru filosofi precum Plantinga, evoluţionismul nu exclude teismul şi este incompatibil cu naturalismul (prin naturalism înteleg concepţia conform căreia întreaga realitate poate fi înţeleasă în termenii fenomenelor naturale şi a legilor care le descriu). De remarcat că niciunul dintre criticii naturalismului pe care i-am amintit nu contestă faptul evoluţiei, nici măcar mecanismul selecţiei naturale. Doar că atât Michael Behe, cât şi Alvin Plantinga sunt convinşi că selecţia naturală trebuie să fi fost ghidată, cel puţin în anumite momente. Care este aşadar miza acestei confruntări? Miza este enormă, cu implicaţii critice pentru cel care încearcă să-şi afle locul în raport cu religiosul: este posibil Dumnezeu într-o lume darwiniană? Este posibilă credinţa într-un Dumnezeu atotputernic şi benevolent într-o lume în care regula pare să fie accidentul şi suferinţa?  Este posibilă credinţa în om ca imagine a divinităţii într-o lume în care umanitatea are o descendenţă simiană acum aproximativ 8-10 milioane de ani? Dar, mai presus de chestiunea compatibilităţii, sunt aceste asumpţii ale credinciosului credibile şi sustenabile? În complexitatea acestor întrebări găsim o explicaţie pentru faptul că teoria evoluţiei este o asemenea sursă de tulburare pentru omul religios.

Cartea de faţă este transcrierea unei discuţii palpitante şi savuroase care a avut loc între importanţii filosofi americani Daniel Dennett şi Alvin Plantinga în cadrul întâlnirii Diviziei Centrale a Asociaţiei Filosofice Americane de la Chicago, în 2009. Folosind adesea un ton colocvial, cartea este o excelentă şi accesibilă aducere la zi a cititorului neavizat cu stadiul în care se află azi mare dispută filosofică care s-a desfăşurat în ultimele douăsprezece decenii în jurul relaţiei dintre ştiinţă şi religie. Din păcate, a fi neavizat este regula în cazul cititorului român. Absolvent al unui sistem educaţional care nu abordează nicăieri explicit şi direct teoria evoluţiei în programele de învăţământ preşcolar, trăitor într-o ţară în care majoritatea intelectuală ignoră chestiunea şi lecturile fundamentale, întâmpinând o opoziţie acerbă (chiar dacă nu oficială) din partea comunităţii religioase majoritare (opoziţie vizibilă mai degrabă în mediul on line decât în luările oficiale de poziţie), lipsit de traduceri valoroase şi la zi, specialistul român sau simpla persoană educată şi curioasă poate găsi în micuţa carte apărută la editura Ratio&Revelatio din Oradea o mică poartă teoretică către universul fascinant al acestei dezbateri fundamentale începută în secolul XIX şi care pare departe de a fi încheiată în secolul XXI. Cartea mai are încă un avantaj important: oferă o mostră din cea mai bună variantă a confruntării dintre perspectiva evoluţionistă ateistă şi cea evoluţionistă teistă. Plantinga nu contestă (la fel ca Behe, ca Meyer, ca Ayala etc) nici existenţa faptului evoluţiei, nici existenţa selecţiei naturale. Este un pas epistemic enorm acela de a purta discuţia pornind de la aceste premise. În corul criticilor evoluţiei există o mare diversitate şi nu toţi oponenţii sunt frecventabili din punct de vedere teoretic (există poziţii puerile de tipul Young Earth Creationism, de exemplu). De aceea, cititorul mai puţin avizat poate salva timp preţios evitând anumite poziţii care nu merită investiţia temporală şi intelectuală.

Nu în ultimul rând, cartea beneficiază de postfaţa avizată şi de primă mână a profesorului Mircea Flonta, care analizează şi relevă punctele tari şi punctele slabe ale fiecărei argumentaţii.

Textul se bucură de asemenea de o traducere de calitate, din partea Antoanetei Sabău şi a lui Florin George Călian.

“Alvin Plantinga: Caracterul aleatoriu presupus în darwinism nu implică faptul că procesul nu este ghidat în chip divin. Faptul, dacă e într-adevăr un fapt, că fiinţele umane au apărut prin selecţie naturală care acţionează prin mutaţii genetice aleatorii, nu este deloc incompatibil cu faptul că au fost create de Dumnezeu şi proiectate după chipul şi asemănarea lui. Aşadar darwinismul este perfect compatbil cu ideea că Dumnezeu a ghidat, orchestrat şi supravegheat întregul proces.”(p.18)

Daniel Dennett: “Sunt, deci, de acord că teoria evoluţionistă contemporană nu poate demonstra absenţa proiectului inteligent şi că oricare biolog care insistă că de fapt putem, supralicitează situaţia. Dar Plantinga trebuie să confrunte implicaţiile unei propoziţii din pasajul de mai sus: “Nu putem exclude posibilitatea ca nişte vizitatori intergalactici să-şi fi băgat nasul în ADN-ul speciilor terestre, decât din motiv că este o fantezie întru totul gratuită (cu sublinierea adăugată). Am putea pune punct dezbaterii chiar aici. Aş putea să conced bucuros că oricine doreşte să întreţină fantezia că proiectanţi inteligenţi dintr-o altă galaxie (sau altă dimensiune) şi-a băgat nasul în evoluţia preistoriei noastre… va vedea că fantezia lui este coerentă cu biologia evoluţionistă contemporană…. Poate vă gândiţi că are o situaţie mai bună crezul teist al lui Plantinga decât oricare fantezie ştiinţifico-fantastică. De dragul concreteţii, să luăm în considerare un candidat. Superman, fiul lui Jor-el, cunoscut mai târziu drept Clark Kent, a venit de pe planeta Kripton, în urmă cu 530 de milioane de ani şi a aprins explozia cambriană… Conform ipotezei mele, Superman a însămânţat o planetă la îndemână pentru ca la împlinirea timpurilor să poată avea jucării, un soi de lume a lui Super Ken şi Barbie… Acum povara cade pe umerii lui Plantinga, ca să arate de ce povestea lui teistă merită mai multă crezare decât acestă poveste.”(pp. 44-45)

Augustin Cupşa, Perforatorii

Augustin Cupşa, Perforatorii

Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006

Roman recompensat cu Marele Premiu la concursul de manuscrise al USR şi Premiul de Debut al Editurii Cartea Românească

Mărturisesc că îmi este greu să scriu despre Perforatorii lui Augustin Cupşa. Pentru că rar am întâlnit o carte mai dificilă, mai iritantă şi în cel acelaşi timp mai sclipitoare şi mai seducătoare. Compus din trei părţi, (non)romanul lui Augustin Cupşa pare la început un delir în unu care, nu numai că nu-şi menajează cititorul dar nu pare să-l ia în considerare, pare un text scris de un indiferent solitar. Iar indiferenţa aceasta aboleşte orice relaţie comodă, sfărâmă orice sens, nu ţine cont de nicio convenţie şi nu menajează în niciun fel realul sau realiştii. Critica a vorbit din câte am văzut de o “distopie”, de o lume neagră de factură celiniană dar nu asta este senzaţia pe care mi-au lăsat-o primele două părţi ale romanului. Dacă avem de-a face cu o distopie, ea este una în sens strict etimologic, absenţă a locului, a formei, a oricărei convenţii. Nu putem vorbi în categorii clasice, nu putem despărţi realul de ficţiune sau forma de amorf pentru că scriitura lui Augustin Cupsa pare să se plaseze înainte de categorizare. E ca şi cum scrisul lui ar regresa la acel punct în care limbajul e mai mult o magmă, în acel punct în care cuvintele nu se deosebesc foarte mult de lucuri, în care se realizează joncţiunea primară dintre ele. Primele două părţi ale romanului dau senzaţia unui început de lume, senzaţia că asistăm la actul creaţiei, la apariţia primelor forme din supa primordială, gratuitatea absolută a jocului cu care începe lumea, momentul în care potenţialul şi realul sunt un continuum potenţialreal. O senzaţie oarecum asemănătoare am avut cu ani în urmă citind Cosmos a lui Witold Gombrowicz.

Ceea ce apare însă din magmă sunt alcătuiri de o frumuseţe care te lasă fără prea multe vorbe:

“Mi-e frică. Cât e ziua de lungă, mi-e frică. Mama, tata, vecinii şi prietenii spun că nu e bine, că n-o pot ţine aşa o viaţă întreagă. Dar ei nu ştiu sau nu vor să ştie, ei nu-şi împart temerile cu mine, cu nimeni. Oamenii nu îşi împart spaimele decât din priviri, din strângeri în braţe, din mângâieri voluptuoase, din gemete, când îşi deschid corpurile la futut. În rest, stau încotoşmănaţi într-un corp ca într-un somn, acolo unde pot să urle în voie dar nu îi mai aude nimeni. Dimineaţa, înainte să meargă la seriviciu, la jogging sau la antrenament, îşii trag o figură pe ei şi gata. 
Devreme de tot, până nu începe conştiinţa să clipocească, lucrurile au un alt contur, au veşmânt ca un praf pe mobile, aşa de bun şi de cald. Când te trezeşti dimineaţă de tot, parcă îţi dă mâna să zâmbeşti. O clipă doar. Apoi copacii, zidurile caselor, muchia trotuarului, liliacul răfrânt peste garduri ca o spumă, toate îşi deschid gura, se cască şi înăuntru începe un hău negru, aluneci prin el la nesfârşit, cât te ţine.
Pe mine mă ţine de ani buni. Unii au scăpat, alţii şi-au pus laţul, au emigrat în state, s-au acoperit cu neveste şi copii; în pat, pe jos, pe coridoare zac unii lângă alţii, ca nişte dulapuri, dinăuntru, de prin sertarele lor, gem surd amintiri, obiecte părăsite, parcă ar vrea să comunice cumva dar nu merge, nimeni nu le mai are habarul, nu le mai ştie rostul…
Noroc că viaţa e minunată şi plină de surprize, nu te lasă prea mult pe gânduri. La concertele din piaţă, la proiecţiile de filme, nu sunt niciodată mai puţin de două mii de oameni, sunt multe rânjete, multe priviri ironice, ascuţite, larma aduce sclipiri de talgere. E tocmai vremea bună pentru diperarea mea cea dragă.
Vârtejuri din mâini şi piepturi macină alte mâini şi piepturi. Coate, icnete, urlete, bucurii şi dezamăgiri. Oamenii mititei şi drăgutei pot să fie eroii altor oameni mititei şi drăguţei. Ei le ţin tronul, gâfâie şi ar vrea şi ei să apese pe alţii. Dorinţele oamenilor ţes, la un mare război, haine de gală pentru alţi oameni.
Eu, din fericire, sunt doar un valet la acest banchet. “

Partea a treia este cea în care cititorul va putea respira. Textul devine confesiv, mai logic, mintea poate urmări, anxietatea scade. În schimb tensiunea destăinuirii devine paroxistică. Pe rând, personajele cărţii se confesează dar şi croşetează filosofic şi, ca vechi cititor de filosofie, pot să vă asigur că o fac surpinzător de calitativ.Ultima confesiune este cea a autorului.

“Dintr-un motiv obscur însă, lumea asta plină de păreri m-a înţeles greşit.
Setea mea de cunoaştere a fost confundată cu ambiţia, indeciziile mele, uneori supărătoare, exasperante, ce-i drept, au fost luate drept lăcomie. Faptul că nu mi-am fost măcar până acum, suficient mie a fost interpretat în sensul că nimeni nu îmi este suficient. Rătăcirile, fugile mele, au fost luate drept lipsă profundă de sensibilitate, de dragoste pentu cei din jurul meu.
Inevitabil, s-a întâmplat să părăsesc pe cineva sau să abandonez un lucru. Am părăsit mai ales poziţii, succese, rezultate, pentru care uneori muncisem pe brânci şi care credeam că aveau să-mi schimbe definitiv conştiinţa şi implicit întreaga viaţă. Pur şi simplu, nu îmi erau suficiente, voiam tot timpul mai mult şi, de obicei, altfel.
N-am părăsit niciodată oameni din plăcere, n-am părăsit oameni în general, din contră, m-am îndreptat mereu către ei. Încercam probabil să mă acopăr cu ei, să mă ascund după ei. Probabil că doctorul meu are dreptate. Fără să vreau însă, m-am mutat dintr-o parte în alta iar oamenii, deşi mişună nebuneşte pe toată planeta, au o mare nevoie de stabilitate sufletească…
Nu mi-am părăsit niciodată camarazii, am fost solidar cu mai mulţi pentru tot felul de cauze, am stat lângă ei până la capăt ca într-un război care, odată terminat, ne-a dizolvat şi pe noi şi sensul nostru.”

Nu vreau să vă mint. Perforatorii nu este un roman facil (dacă roman se poate numi) dar este unul dintre cele mai bine scrise şi mai intense texte citite de mine în ultimul timp. Citit până la capăt, romanul vă recompensează cu vârf şi îndesat. Plăcerea este totală, dar va trebui să munciţi pentru ea.

Despre o minunată colecţie de bijuterii: Augustin Cupşa, Profesorul Bumb şi macii suedezi

Despre o minunată colecţie de bijuterii: Augustin Cupşa, Profesorul Bumb şi macii suedezi

Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011

Pe Augustin Cupşa l-am cunoscut în mediul virtual înainte să aflu că e scriitor. I-am văzut comentariul la o postare în care se discutau ideile etologului Konrad Lorenz. Mi-a atras atenţia faptul că era singurul care efectiv parea să-l fi citit pe Lorenz, cel putin Aşa zisul rău. Istoria naturală a agresiunii, cartea la care se făcea referire. I-am cerut să-mi fie prieten virtual şi i-am trimis în format electronic alte câteva cărţi, printre care şi King Solomon`s Ring (Inelul regelui Solomon) a aceluiaşi Konrad Lorenz. Nu pot să spun că m-am mirat când Augustin a revenit cu observaţii punctuale de mare acurateţe, sesizând anumite inconsistenţe ale argumentaţiei lorenziene care evident că mie îmi scăpaseră, obligându-mă să reiau lectura, să fiu (un cititor) mai atent, mai lucid şi mai responsabil. Augustin nu mi-a spus nimic despre el dar am dedus mai mult că este medic şi că nu locuieşte în ţară. Psihiatru, aveam să aflu mai târziu. Surprizele nu aveau să se oprească aici. Tocmai când credeam că aflasem măcar datele de bază despre interesantul ins cu un an mai mic decât mine, am dat de el într-un raft de librărie. Zgâindu-se la mine de pe coperta unei cărţi: Profesorul Bumb şi macii suedezi. Puţin Google search mi-a arătat nu numai că Augustin scrie ci şi că este foarte apreciat de critică. Şi nu doar de cea literară: în 2006, a obţinut premiul pentru cel mai bun scenariu de scurt metraj la Concursul Naţional de Scenarii HBO-TIFF. Romanul Perforatorii a obţinut Premiul pentru Proză la Concursul de Manuscrise al Uniunii Scriitorilor şi premiul pentru Debut al Editurii Cartea Românească. Mai mult, romanul s-a bucurat de primirea elogioasă a unor grei ai literaturii noastre, precum Nora Iuga sau Ioan Groşan. Profesorul Bumb şi macii suedezi, volum de proze scurte, a primit iarăşi, în 2011, Premiul pentru Manuscrise al Uniunii Scriitorilor. Aproape că nu m-a mai mirat când Emil Brumaru l-a pomenit elogios pe pagina sa, spunând că citise volumul “cu delicii”.

Nu auzisem niciodată despre Augustin Cupşa deşi nu sunt un ignorant, nici măcar în materie de scriitori români recenţi. Lucrul s-a întâmplat pentru că rar mi-a fost dat să văd un om mai discret şi mai reţinut ca Augustin în privinţa propriului talent literar şi a realizărilor proprii. La reproşul meu de a nu-mi fi spus că scrie, mi-a răspuns simplu că, dacă volumele lui au valoare, atunci vor găsi singure calea către cititori. Ba mai mult, a vrut să mă convingă să nu citesc volumul de proze scurte, pentru că acum nu-i mai place (sic!). (Recunosc că scriu aceste rânduri cu o strângere de inimă, simţindu-mă de parcă expun un prieten şi de parcă îi trădez încrederea. Iniţial, mă gândisem să-i cer acceptul lui Augustin înainte de a publica acest articol. Dar probabil că m-ar fi pus să renunţ la părţile cele mai bune şi mai interesante pentru alţii. Iar eu cred că lumea trebuie să ştie cine este şi cum scrie Augustin Cupşa. Aşa că mi-am asumat riscul de a se supăra pe mine).

Acum, câte ceva despre volum. Profesorul Bumb şi macii suedezi conţine cinci proze scurte, din care prima dă titlul volumului. Fiecare povestire şi fiecare pagină este o delectare. Plăcere de a scrie pe care Augustin Cupşa o predă fără rest cititorului ca plăcere de a citi. La fiecare text, senzaţia de imersiune este totală. Fiecare povestire este o poartă către o lume rotundă, o lume populată de personaje banale, stranii, miniaturale sau urieşeşti, în orice caz o lume în care îti place să locuieşti sau să fii voyeur vreme de câteva minute. Umorul se dă cititorului în doze niţel prea mici pentru gustul meu dar atunci când apare, el capătă accente superbe, enorme, rabelaisiene. Uneori, ca în scena urmăririi unicului păstrăv din iaz din “Munţi de neon”, umorul este the rabbit hole către o altă lume, magică, suprarealistă, zidită în prima. De altfel, în prozele din acest volum, întregul eşafodaj realist este pândit mereu de posibilitatea propriei năruiri, este o realitate mereu pe punctul de a sucomba în altceva decât ea. Ce scrie Augustin Cupşa este despre realul cel mai concret fără a fi realism şi este despre irealul cel mai vaporos fără a fi fictiv. Parcă autorul ar fi descoperit uşiţa către lumea din lumea din poveste şi se mulţumeşte uneori s-o deschidă hoţeşte şi să pândească vinovat. De asemenea, fiecare proză este învaluită de un aer nostalgic greu, de un trecut la care se face aluzie mai mult decât să fie descris. Ca orice proză substanţială, proza lui Augustin Cupşa este (şi) despre timp. Personal, am vibrat cel mai mult la “Uşor cu metroul prin Bucureşti. Eva la mijloc”, o povestire de asemenea despre dragoste şi timp, cu trei bătrâni încremeniţi în bula indeciziei lor. Dar perla absolută a cărţii îmi pare a fi “Furtună într-un singur cuvânt”, ultimul text, care este după părerea mea (aproape) perfect. Finalul (prozei şi al volumului) este somptuos. Vă las să-l descoperiţi singuri.

Am încheiat lectura cărţii lui Augustin Cupsa exact la 3.45 am. Şi am început aproape imediat Perforatorii. Pentru că îmi sărise complet somnul.

Revin cât de curând cu o recenzie şi la acest volum. Până atunci, citiţi-l cu încredere pe Augustin Cupşa. Plăcerea va fi cu totul a voastră.

Revelaţia Peixoto

Despre existenţa lui Jose Luis Peixoto şi a cărţilor lui am aflat de la un prieten scriitor în al cărui cuvânt şi gusturi literare cred (aproape) necondiţionat. Mă aşteptam la un scriitor de calitate dar Peixoto a fost mai mult decât atât. Aş putea spune, fără să exagerez, că s-a dovedit revelaţia literară a anului 2013 pentru mine. Cine este Peixoto?

Jose Luis Peixoto este un scriitor portughez, acum în vârstă de 39 de ani, care în 2001, la doar 26 de ani a câştigat prestigiosul premiu Jose Saramago, având susţinerea directă a lui Jose Saramago însuşi şi iscând un mic scandal de presă legat de vârsta, chipurile, prea mică pentru a primi un astfel de premiu.

Nu ştiu dacă vârsta ar trebui să aibă de-a face cu acordarea unui premiu literar dar pot să depun mărturie pentru frumuseţea înmărmuritoare a cărţii, în traducerea excepţională a doamnei Clarissa Lima. (Notez în treacăt că am avut deosebita plăcere de a cunoaşte şi traducătoarea în mediul virtual şi că este un om de pus pe rană, contrastând delicios prin veselia şi tonusul pe care le are cu gravele personaje ale lui Peixoto). 

Nici o privire este o realizare excepţională, o carte aproape fără intrigă, făcută numai din frumusete pură şi intensităţi sufleteşti. Mânuirea limbii este fără cusur. Scrisul este demiurgic, cosmologic. Se ridică ca un fum din fiecare detaliu şi se conectează scurt şi extrem de firesc la ritmurile mari ale Universului.

“Soţia lui Iosif trebuie să fi avut în jur de douăzeci de ani şi petrecea ore în şir aşezată pe un scaun din holul cel mare, ascultând vocea închisă într-un cufăr. Iosif, care trebuie să fi avut cam treizeci, era lovit de orbirea de a o vedea şi nota într-un caiet întâlnirile: ziua, ora, locul şi o descriere a împrejurărilor… A continuat astfel destule luni, cât să umple vreo zece caiete. Dar ea ştia că e urmărită, ştia exact care era sentimentul care îl mistuia, nu pentru că l-ar fi surprins vreodată, nu pentru că ar fi avut vreun dar supranatural, ci pentru că era o femeie şi toate femeile ştiu mai mult decât văd atunci când e vorba de sentimente...”

Cimitirul de piane (2006) este o  altă carte care îţi taie răsuflarea. Scrisă mai narativ, fără a fi însă realistă în sensul restrâns al termenului, cartea este de fapt un mare dans, o horă a chipurilor, iubirilor, crimelor, gesturilor în jurul timpului, în afara timpului, prin timp. Cu toate că abundă în tehnici transparente, cartea nu oboseşte fiind de o cursivitate încântătoare. Ca şi în Nici o privire, Peixoto merge direct la articulaţiile realităţii, găseşte exact punctele privilegiate care dau substanţă lumii, scoate la iveala convenţiile fragile pe care se clădeşte asa zisa normalitate, şi din această dezolare absoută, din mijlocul pustiului a tot şi a toate vine duioşia intensă, aproape dureroasă a cărţii.

Iată o poveste de dragoste în cinci bijuterii: 
„Ea a început să-mi zâmbească. Eu am început să îi zâmbesc. Şi, înainte să adorm, am început să îi aud vocea înăuntrul capului meu...”
„Şi mergeam pe străzi, treceam prin umbre. Uneori, coatele noastre se atingeau. Eu îmi concentram toată puterea simţurilor în punctul în care cotul meu o atingea, pentru o clipă...”
„Ca şi mine, şi ea simţea clipele acelea mute care iluminau, înfloreau, incendiau. Pe vremea aceea niciunul dintre noi nu era în stare să vorbească în cuvinte despre momentele acelea sau despre valurile care ne străbăteau..”
„... Ca să ne luăm rămas bun, ne întindeam unul altuia degetele. Nu era o strângere de mână, nu era nimic, eram noi întinzând braţele unul spre celălalt...”
„... buzele noastre s-au întâlnit. Buzele noastre arzând. Mâna mea pe ceafa ei. Greutatea şi forma capului ei. Când buzele noastre s-au despărţit, ochii ei nu i-au mai părăsit pe ai mei...”

Recomand cu drag cărţile lui J. L. Peixoto, ba chiar vă indemn să le cumpăraţi (www.polirom.ro) întrucât editura Polirom ezită să traducă şi alte titluri din pricina vânzărilor nesatisfăcătoare. Peixoto este însă un autor excepţional iar dacă vânzările nu s-au ridicat la un nivel mulţumitor asta se întâmplă pentru că autorul nu a beneficiat de niciun fel de promovare. Pot să spun însă că în doar câteva săptămâni, numărul de cititori pare să fi crescut semnificativ exclusiv datorită unei promovări din pasiune de cititor, cum este şi cea de faţă. Dacă s-au putut vinde câteva zeci de exemplare doar pe baza recomandărilor unor amatori, un aparat profesionist de marketing poate face mult mai mult.

Mortimer Adler & Charles van Doren - Cum să citim o carte?

Vă anunţ cu mândrie şi oboseală că după mai bine de patru luni am finalizat traducerea cărţii lui Mortimer 

Adler şi Charles van Doren, How to read a book. The classic Guide to intelligent Reading. Cel mai probabil, traducerea va apărea la începutul anului viitor la editura Paralela 45.

Cu toată sinceritatea, o carte excelentă, un manual al cititului inteligent util oricărui cititor dar în special celor ocazionali sau începători.

Vă ţin la curent!

JAMES JOYCE, Draga Nora

JAMES JOYCE, Draga Nora
ART, Bucuresti, 2013
Traducere: Bogdan Alexandru Stanescu

Reiau blogul de cărţi după o vreme întrucât am constatat cu plăcută surprindere că mulţi îi duc lipsa. Promit să încerc să-l ţin la zi cu lecturile mele.

Cartea pe care o propun este volumul de corespondenţă dintre James Joyce şi Nora Barnacle, corespondenţă începută în 1904 şi care avea să se întindă vreme de douăzeci de ani. Pe data de 10 iunie 1904, Joyce zăreşte pe stradă o tânără femeie, cameristă la un hotel din Dublin şi îi face avansuri fără prea multe reţineri (putem bănui că practica dezinvolt curtarea femeilor necunoscute). Fata nu îl respinge foarte hotărât şi, după niţicaiva ezitări, cei doi au prima întâlnire pe 16 iunie 1904, dată ce avea să devină celebră pentru că va fi ziua în care Joyce va plasa mai târziu acţiunea romanului său, Ulise. Astăzi, Bloomsday se sărbătoreşte în întreaga lume a iubitorilor de literatură.

Corespondenţa lui Joyce cu Nora Barnacle este celebră în primul rând pentru obsecenitatea marcată a scrisorilor din ultima treime a volumului. Rar s-a scris o corespondenţă mai fără perdea, rar un bărbat a îndrăznit să-şi treacă pe hârtie atât de frust dorinţele şi voluptăţile precum o face Joyce în scrisorile sale către Nora. Această parte a corespondenţei este epocală prin capacitatea ei de a scutura tabuurile, de a oripila fapturile de pension şi de a da cu tifla celor care ced ca sexul se face doar cu lumina stinsă, eventual în aceeaşi zi a săptămânii. Corespondenţa erotică din ultima parte a volumului este o litanie a dorinţei totale. Dorinţa pentru o femeie, dorinţa care traversează tot, care devine dorinţă pentru sexul ei, sânii ei, părul ei dar şi pentru tot ceea ce atinge, mângâie, pătează sau scuipă. Obscenitatea absolută (recunosc că până şi pentru un dezinhibat ca mine, anumite pasaje sunt foarte tari) se combină cu naivitatea absolută a admiratorului, pata cafenie din fundul chiloţilor şi evocarea divinităţii regăsindu-se firesc în cadrul aceleiaşi fraze.

Trebuie să mărturisesc însă că această parte a volumului mie mi s-a părut cel mai puţin interesantă. În momentul în care începe desfrâul textual, parcă se pierde ceva din prospeţimea naivă a dorinţei din primele scrisori. Primele scrisori sunt ale unui halucinat, ale unei musculiţe în jurul becului, sunt scrisori care spun pur şi simplu spun miracolul unei iubiri instantanee şi pentru eternitate: „Mă întreb dacă nu cumva ascund nebunie în mine. Sau dragostea este nebunie? Acum te vad ca pe o fecioară madonă iar în momentul următor neruşinată, insolentă, pe jumătate dezbrăcată şi obscenă! Ce gândeşti tu de fapt despre mine? Ţi-e scârbă de mine? Îmi amintesc prima noastră noapte în Pola când, în tumultul îmbrăţişărilor noastre, ai folosit un anume cuvânt. A fost un cuvânt provocator, o invitaţie, şi îţi pot vedea chipul aplecat deasupra mea (erai deasupra mea în acea noapte), în timp ce rosteai acel cuvânt. Era şi în ochii tăi nebunie, cât despre mine, de-aş fi ştiut că mă paşte iadul după aceea, tot nu m-aş fi putut ţine departe de tine”.

Agitaţia lui Joyce din aceste scrisori către iubita lui, soţia lui, mama copiilor lui, femeia lui pentru totdeauna este asemănătoare grijii cu care un paianjen (mic ghem tactil) îşi înfăşoară obsesiv prada, o desfaşoară, o gustă, o savurează, o devorează. E bucuria pură de a fi cu ea. E delicateţe infinită din mijlocul perversiunii.

Dincolo de toate, corespondenţa cu Nora este un roman al iubirii absolute. Al iubirii care trece prin tot ceea ce aparţine unei femei. Prin creierii ei, visele şi obsesiile ei, prin găurile ei, prin umorile şi sucurile ei, prin parfumul ei, prin lenjeria ei, prin flatulaţiile ei.

Este romanul miracolului absolut, al minunii care uneşte oamenii, uneori pentru vecie...

E romanul unei zile şi al eternităţii.