Despre o minunată colecţie de bijuterii: Augustin Cupşa, Profesorul Bumb şi macii suedezi

Despre o minunată colecţie de bijuterii: Augustin Cupşa, Profesorul Bumb şi macii suedezi

Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011

Pe Augustin Cupşa l-am cunoscut în mediul virtual înainte să aflu că e scriitor. I-am văzut comentariul la o postare în care se discutau ideile etologului Konrad Lorenz. Mi-a atras atenţia faptul că era singurul care efectiv parea să-l fi citit pe Lorenz, cel putin Aşa zisul rău. Istoria naturală a agresiunii, cartea la care se făcea referire. I-am cerut să-mi fie prieten virtual şi i-am trimis în format electronic alte câteva cărţi, printre care şi King Solomon`s Ring (Inelul regelui Solomon) a aceluiaşi Konrad Lorenz. Nu pot să spun că m-am mirat când Augustin a revenit cu observaţii punctuale de mare acurateţe, sesizând anumite inconsistenţe ale argumentaţiei lorenziene care evident că mie îmi scăpaseră, obligându-mă să reiau lectura, să fiu (un cititor) mai atent, mai lucid şi mai responsabil. Augustin nu mi-a spus nimic despre el dar am dedus mai mult că este medic şi că nu locuieşte în ţară. Psihiatru, aveam să aflu mai târziu. Surprizele nu aveau să se oprească aici. Tocmai când credeam că aflasem măcar datele de bază despre interesantul ins cu un an mai mic decât mine, am dat de el într-un raft de librărie. Zgâindu-se la mine de pe coperta unei cărţi: Profesorul Bumb şi macii suedezi. Puţin Google search mi-a arătat nu numai că Augustin scrie ci şi că este foarte apreciat de critică. Şi nu doar de cea literară: în 2006, a obţinut premiul pentru cel mai bun scenariu de scurt metraj la Concursul Naţional de Scenarii HBO-TIFF. Romanul Perforatorii a obţinut Premiul pentru Proză la Concursul de Manuscrise al Uniunii Scriitorilor şi premiul pentru Debut al Editurii Cartea Românească. Mai mult, romanul s-a bucurat de primirea elogioasă a unor grei ai literaturii noastre, precum Nora Iuga sau Ioan Groşan. Profesorul Bumb şi macii suedezi, volum de proze scurte, a primit iarăşi, în 2011, Premiul pentru Manuscrise al Uniunii Scriitorilor. Aproape că nu m-a mai mirat când Emil Brumaru l-a pomenit elogios pe pagina sa, spunând că citise volumul “cu delicii”.

Nu auzisem niciodată despre Augustin Cupşa deşi nu sunt un ignorant, nici măcar în materie de scriitori români recenţi. Lucrul s-a întâmplat pentru că rar mi-a fost dat să văd un om mai discret şi mai reţinut ca Augustin în privinţa propriului talent literar şi a realizărilor proprii. La reproşul meu de a nu-mi fi spus că scrie, mi-a răspuns simplu că, dacă volumele lui au valoare, atunci vor găsi singure calea către cititori. Ba mai mult, a vrut să mă convingă să nu citesc volumul de proze scurte, pentru că acum nu-i mai place (sic!). (Recunosc că scriu aceste rânduri cu o strângere de inimă, simţindu-mă de parcă expun un prieten şi de parcă îi trădez încrederea. Iniţial, mă gândisem să-i cer acceptul lui Augustin înainte de a publica acest articol. Dar probabil că m-ar fi pus să renunţ la părţile cele mai bune şi mai interesante pentru alţii. Iar eu cred că lumea trebuie să ştie cine este şi cum scrie Augustin Cupşa. Aşa că mi-am asumat riscul de a se supăra pe mine).

Acum, câte ceva despre volum. Profesorul Bumb şi macii suedezi conţine cinci proze scurte, din care prima dă titlul volumului. Fiecare povestire şi fiecare pagină este o delectare. Plăcere de a scrie pe care Augustin Cupşa o predă fără rest cititorului ca plăcere de a citi. La fiecare text, senzaţia de imersiune este totală. Fiecare povestire este o poartă către o lume rotundă, o lume populată de personaje banale, stranii, miniaturale sau urieşeşti, în orice caz o lume în care îti place să locuieşti sau să fii voyeur vreme de câteva minute. Umorul se dă cititorului în doze niţel prea mici pentru gustul meu dar atunci când apare, el capătă accente superbe, enorme, rabelaisiene. Uneori, ca în scena urmăririi unicului păstrăv din iaz din “Munţi de neon”, umorul este the rabbit hole către o altă lume, magică, suprarealistă, zidită în prima. De altfel, în prozele din acest volum, întregul eşafodaj realist este pândit mereu de posibilitatea propriei năruiri, este o realitate mereu pe punctul de a sucomba în altceva decât ea. Ce scrie Augustin Cupşa este despre realul cel mai concret fără a fi realism şi este despre irealul cel mai vaporos fără a fi fictiv. Parcă autorul ar fi descoperit uşiţa către lumea din lumea din poveste şi se mulţumeşte uneori s-o deschidă hoţeşte şi să pândească vinovat. De asemenea, fiecare proză este învaluită de un aer nostalgic greu, de un trecut la care se face aluzie mai mult decât să fie descris. Ca orice proză substanţială, proza lui Augustin Cupşa este (şi) despre timp. Personal, am vibrat cel mai mult la “Uşor cu metroul prin Bucureşti. Eva la mijloc”, o povestire de asemenea despre dragoste şi timp, cu trei bătrâni încremeniţi în bula indeciziei lor. Dar perla absolută a cărţii îmi pare a fi “Furtună într-un singur cuvânt”, ultimul text, care este după părerea mea (aproape) perfect. Finalul (prozei şi al volumului) este somptuos. Vă las să-l descoperiţi singuri.

Am încheiat lectura cărţii lui Augustin Cupsa exact la 3.45 am. Şi am început aproape imediat Perforatorii. Pentru că îmi sărise complet somnul.

Revin cât de curând cu o recenzie şi la acest volum. Până atunci, citiţi-l cu încredere pe Augustin Cupşa. Plăcerea va fi cu totul a voastră.

Revelaţia Peixoto

Despre existenţa lui Jose Luis Peixoto şi a cărţilor lui am aflat de la un prieten scriitor în al cărui cuvânt şi gusturi literare cred (aproape) necondiţionat. Mă aşteptam la un scriitor de calitate dar Peixoto a fost mai mult decât atât. Aş putea spune, fără să exagerez, că s-a dovedit revelaţia literară a anului 2013 pentru mine. Cine este Peixoto?

Jose Luis Peixoto este un scriitor portughez, acum în vârstă de 39 de ani, care în 2001, la doar 26 de ani a câştigat prestigiosul premiu Jose Saramago, având susţinerea directă a lui Jose Saramago însuşi şi iscând un mic scandal de presă legat de vârsta, chipurile, prea mică pentru a primi un astfel de premiu.

Nu ştiu dacă vârsta ar trebui să aibă de-a face cu acordarea unui premiu literar dar pot să depun mărturie pentru frumuseţea înmărmuritoare a cărţii, în traducerea excepţională a doamnei Clarissa Lima. (Notez în treacăt că am avut deosebita plăcere de a cunoaşte şi traducătoarea în mediul virtual şi că este un om de pus pe rană, contrastând delicios prin veselia şi tonusul pe care le are cu gravele personaje ale lui Peixoto). 

Nici o privire este o realizare excepţională, o carte aproape fără intrigă, făcută numai din frumusete pură şi intensităţi sufleteşti. Mânuirea limbii este fără cusur. Scrisul este demiurgic, cosmologic. Se ridică ca un fum din fiecare detaliu şi se conectează scurt şi extrem de firesc la ritmurile mari ale Universului.

“Soţia lui Iosif trebuie să fi avut în jur de douăzeci de ani şi petrecea ore în şir aşezată pe un scaun din holul cel mare, ascultând vocea închisă într-un cufăr. Iosif, care trebuie să fi avut cam treizeci, era lovit de orbirea de a o vedea şi nota într-un caiet întâlnirile: ziua, ora, locul şi o descriere a împrejurărilor… A continuat astfel destule luni, cât să umple vreo zece caiete. Dar ea ştia că e urmărită, ştia exact care era sentimentul care îl mistuia, nu pentru că l-ar fi surprins vreodată, nu pentru că ar fi avut vreun dar supranatural, ci pentru că era o femeie şi toate femeile ştiu mai mult decât văd atunci când e vorba de sentimente...”

Cimitirul de piane (2006) este o  altă carte care îţi taie răsuflarea. Scrisă mai narativ, fără a fi însă realistă în sensul restrâns al termenului, cartea este de fapt un mare dans, o horă a chipurilor, iubirilor, crimelor, gesturilor în jurul timpului, în afara timpului, prin timp. Cu toate că abundă în tehnici transparente, cartea nu oboseşte fiind de o cursivitate încântătoare. Ca şi în Nici o privire, Peixoto merge direct la articulaţiile realităţii, găseşte exact punctele privilegiate care dau substanţă lumii, scoate la iveala convenţiile fragile pe care se clădeşte asa zisa normalitate, şi din această dezolare absoută, din mijlocul pustiului a tot şi a toate vine duioşia intensă, aproape dureroasă a cărţii.

Iată o poveste de dragoste în cinci bijuterii: 
„Ea a început să-mi zâmbească. Eu am început să îi zâmbesc. Şi, înainte să adorm, am început să îi aud vocea înăuntrul capului meu...”
„Şi mergeam pe străzi, treceam prin umbre. Uneori, coatele noastre se atingeau. Eu îmi concentram toată puterea simţurilor în punctul în care cotul meu o atingea, pentru o clipă...”
„Ca şi mine, şi ea simţea clipele acelea mute care iluminau, înfloreau, incendiau. Pe vremea aceea niciunul dintre noi nu era în stare să vorbească în cuvinte despre momentele acelea sau despre valurile care ne străbăteau..”
„... Ca să ne luăm rămas bun, ne întindeam unul altuia degetele. Nu era o strângere de mână, nu era nimic, eram noi întinzând braţele unul spre celălalt...”
„... buzele noastre s-au întâlnit. Buzele noastre arzând. Mâna mea pe ceafa ei. Greutatea şi forma capului ei. Când buzele noastre s-au despărţit, ochii ei nu i-au mai părăsit pe ai mei...”

Recomand cu drag cărţile lui J. L. Peixoto, ba chiar vă indemn să le cumpăraţi (www.polirom.ro) întrucât editura Polirom ezită să traducă şi alte titluri din pricina vânzărilor nesatisfăcătoare. Peixoto este însă un autor excepţional iar dacă vânzările nu s-au ridicat la un nivel mulţumitor asta se întâmplă pentru că autorul nu a beneficiat de niciun fel de promovare. Pot să spun însă că în doar câteva săptămâni, numărul de cititori pare să fi crescut semnificativ exclusiv datorită unei promovări din pasiune de cititor, cum este şi cea de faţă. Dacă s-au putut vinde câteva zeci de exemplare doar pe baza recomandărilor unor amatori, un aparat profesionist de marketing poate face mult mai mult.

Mortimer Adler & Charles van Doren - Cum să citim o carte?

Vă anunţ cu mândrie şi oboseală că după mai bine de patru luni am finalizat traducerea cărţii lui Mortimer 

Adler şi Charles van Doren, How to read a book. The classic Guide to intelligent Reading. Cel mai probabil, traducerea va apărea la începutul anului viitor la editura Paralela 45.

Cu toată sinceritatea, o carte excelentă, un manual al cititului inteligent util oricărui cititor dar în special celor ocazionali sau începători.

Vă ţin la curent!

JAMES JOYCE, Draga Nora

JAMES JOYCE, Draga Nora
ART, Bucuresti, 2013
Traducere: Bogdan Alexandru Stanescu

Reiau blogul de cărţi după o vreme întrucât am constatat cu plăcută surprindere că mulţi îi duc lipsa. Promit să încerc să-l ţin la zi cu lecturile mele.

Cartea pe care o propun este volumul de corespondenţă dintre James Joyce şi Nora Barnacle, corespondenţă începută în 1904 şi care avea să se întindă vreme de douăzeci de ani. Pe data de 10 iunie 1904, Joyce zăreşte pe stradă o tânără femeie, cameristă la un hotel din Dublin şi îi face avansuri fără prea multe reţineri (putem bănui că practica dezinvolt curtarea femeilor necunoscute). Fata nu îl respinge foarte hotărât şi, după niţicaiva ezitări, cei doi au prima întâlnire pe 16 iunie 1904, dată ce avea să devină celebră pentru că va fi ziua în care Joyce va plasa mai târziu acţiunea romanului său, Ulise. Astăzi, Bloomsday se sărbătoreşte în întreaga lume a iubitorilor de literatură.

Corespondenţa lui Joyce cu Nora Barnacle este celebră în primul rând pentru obsecenitatea marcată a scrisorilor din ultima treime a volumului. Rar s-a scris o corespondenţă mai fără perdea, rar un bărbat a îndrăznit să-şi treacă pe hârtie atât de frust dorinţele şi voluptăţile precum o face Joyce în scrisorile sale către Nora. Această parte a corespondenţei este epocală prin capacitatea ei de a scutura tabuurile, de a oripila fapturile de pension şi de a da cu tifla celor care ced ca sexul se face doar cu lumina stinsă, eventual în aceeaşi zi a săptămânii. Corespondenţa erotică din ultima parte a volumului este o litanie a dorinţei totale. Dorinţa pentru o femeie, dorinţa care traversează tot, care devine dorinţă pentru sexul ei, sânii ei, părul ei dar şi pentru tot ceea ce atinge, mângâie, pătează sau scuipă. Obscenitatea absolută (recunosc că până şi pentru un dezinhibat ca mine, anumite pasaje sunt foarte tari) se combină cu naivitatea absolută a admiratorului, pata cafenie din fundul chiloţilor şi evocarea divinităţii regăsindu-se firesc în cadrul aceleiaşi fraze.

Trebuie să mărturisesc însă că această parte a volumului mie mi s-a părut cel mai puţin interesantă. În momentul în care începe desfrâul textual, parcă se pierde ceva din prospeţimea naivă a dorinţei din primele scrisori. Primele scrisori sunt ale unui halucinat, ale unei musculiţe în jurul becului, sunt scrisori care spun pur şi simplu spun miracolul unei iubiri instantanee şi pentru eternitate: „Mă întreb dacă nu cumva ascund nebunie în mine. Sau dragostea este nebunie? Acum te vad ca pe o fecioară madonă iar în momentul următor neruşinată, insolentă, pe jumătate dezbrăcată şi obscenă! Ce gândeşti tu de fapt despre mine? Ţi-e scârbă de mine? Îmi amintesc prima noastră noapte în Pola când, în tumultul îmbrăţişărilor noastre, ai folosit un anume cuvânt. A fost un cuvânt provocator, o invitaţie, şi îţi pot vedea chipul aplecat deasupra mea (erai deasupra mea în acea noapte), în timp ce rosteai acel cuvânt. Era şi în ochii tăi nebunie, cât despre mine, de-aş fi ştiut că mă paşte iadul după aceea, tot nu m-aş fi putut ţine departe de tine”.

Agitaţia lui Joyce din aceste scrisori către iubita lui, soţia lui, mama copiilor lui, femeia lui pentru totdeauna este asemănătoare grijii cu care un paianjen (mic ghem tactil) îşi înfăşoară obsesiv prada, o desfaşoară, o gustă, o savurează, o devorează. E bucuria pură de a fi cu ea. E delicateţe infinită din mijlocul perversiunii.

Dincolo de toate, corespondenţa cu Nora este un roman al iubirii absolute. Al iubirii care trece prin tot ceea ce aparţine unei femei. Prin creierii ei, visele şi obsesiile ei, prin găurile ei, prin umorile şi sucurile ei, prin parfumul ei, prin lenjeria ei, prin flatulaţiile ei.

Este romanul miracolului absolut, al minunii care uneşte oamenii, uneori pentru vecie...

E romanul unei zile şi al eternităţii.

LEE SMOLIN, SPATIU, TIMP, UNIVERS

Editura Humanitas, Bucuresti,2004, 2006 2008
Traducere: Anca Visineascu

Pasiunea mea pentru literatura ştiinţifică este veche. Momentul apariţiei blogului mă prinde cu mare parte din literatura de popularizare apărută la noi, citită. De aceea, voi reciti şi voi reveni periodic cu titluri care mi-au modelat în ultimii ani reprezentarea despre lume. Mă pasionează şi sunt la curent cu marile dispute teoretice ale ultimelor decenii, sunt la curent cu încercările de a unifica fizica fundamentală, cu perspectivele noii biologii şi chiar cu teoriile matematice contemporane (atât cât îmi permite incapacitatea mea funciară de a opera cu numere) şi urmăresc cu pasiune această minunată aventură intelectuală, începută în urmă cu câteva secole şi denumită ştiinţă matematică şi experimentală. Urmăresc de asemenea dialogul dintre oamenii de ştiinţă şi filosofi şi teologi, atât cât e. Evident, am unele opinii cu privire la chestiunile fundamentale, pe care promit că le voi expune pe măsură ce voi scrie pe blog.

Trei edituri furnizează sau au furnizat de-a lungul timpului grosul literaturii ştiinţifice de la noi: editura Humanitas prin colecţia ei ştiinţifică, editura Tehnică, aflată în moarte clinică din păcate şi editura Curtea Veche. Fără a avea colecţii de profil, şi alte edituri au produs titluri interesante, cum este “Realitatea ascunsă” a lui Brian Greene, apărută recent la editura Paralela 45.

“Spaţiu, timp, univers” a lui Lee Smolin, este singura expunere sistematică pe care eu o cunosc în limba română despre stadiul actual al cercetărilor în gravitaţia cuanitică. Pentru cei care nu ştiu, gravitaţia cuantică este teoria care încearcă să unifice teoria cuantică, ce descrie fizica la scară mică (subatomic) cu teoria relativistă a gravitaţiei. In ciuda faptului că par ireconciliabile, oamenii de ştiinţă au ştiu de mult că asta este o iluzie şi că o teorie a totului (T.O.E. – “theory of everything”) trebuie să unifice cumva cele două perspective. Există trei căi de abordare a problemei în fizica de azi: teoria cuantică cu bucle (al cărei partisan este Smolin), teoria corzilor şi analitica geometriei găurilor negre. Smolin expune didactic (uneori enervant de didactic) atuurile şi minusurile fiecărei teorii, precum şi propriile argument în favoarea unificării (care I se pare iminentă). Nu vă speriaţi de termeni, cartea este mai mult decât accesibilă, deşi n-aş recomanda-o ca pe o carte de debut absolut în lecturarea literaturii ştiinţifice (pentru aşa ceva, recomand mai degrabă cărţile lui Stephen Hawking (“Scurtă istorie a timpului”, “O mai scurtă istorie a timpului” sau “Universul într-o coajă de nucă”). Apreciez acuratetea traducerii dar gasesc total neinspirată decizia editorului de a alege un titlu comercial (“Spaţiu, timp, univers”)  fără a-i adăuga măcar ca subtitlu pe coperta unu traducerea titlului original ( “Trei căi către gravitaţia cuantică” – “Three roads to quantum gravity”). Personal, dacă aş fi vazut acest titlu, aş fi cumpărat şi citit cartea cu mult timp în urmă.

ANDREI MAKINE, PAMANTUL SI CERUL LUI JACQUES DORME

Editura Polirom, Iasi, 2004

Traducere: Dan Radu Stanescu

Scrisă la opt ani după “Testamentul francez”, “Pământul şi cerul lui Jacques Dorme” pare făcută în acelaşi creuzet, folosind aceleaşi tehnici, învăluind aceleaşi motive, amuşinând aceleaşi obsesii. Rusitatea şi francitatea întâlnindu-se în inima tânărului rus, fascinat de o franţuzoaică ajunsă accidental pe pământurile patriei lui şi rămasă aici în numele datoriei şi al iubirii. Universul totalitar încercat doar cu degetul, romanul rămânând însă în metafizic şi estetic mai mult decât în politic. Aceeaşi fabulă a ireductibilitătii lumilor despărţite de barierele limbii şi istoriei. In plus, avem însă o lucidă incursiune în logica internă a războiului, inexistentă în “Testament”. Războiul este exploatat mai mult metafizic, ca timp privilegiat în care lipsa fundamentală de sens a existenţei devine manifestă. Şi aceeaşi estetică a eternităţii intratemporale: eternitatea este reprezentată de toate clipele acelea distilate, încremenite, închise în ele însele, care transcend istoria şi istoriile deşi au venit din ea şi nu au sens decât în ea: mărgelele Alexandrei căzând pe podea în noaptea de dragoste printre bombele Stalingradului… Jacques Dorme sprijinindu-se pe aripa avionului său prăbuşit în timp ce noaptea eternă, noaptea cosmică învăluie munţii solitari ai Siberiei. …

“Pământul şi cerul lui Jacques Dorme” nu este cu siguranţă bijuteria care este “Testamentul francez” dar este o carte în care eu am intrat mai bine, care m-a învăluit plăcut vreme de trei zile. După două romane citite (continui cu celelalte), Makine îmi pare în primul rând un metafizican al timpului (în maniera lui Nabokov).

“Trupurile îşi opresc un moment zbuciumul îndrăgostit, respiraţiile îngheaţă şi deodată se contopesc din nou, se pierd în ritmul cadenţat de dorinţă, lasă mărgelele să alunece din şirag şi să numere clipele.  A trebuit să trăiesc ca să pot înţelege şi ploaia şi fericita oboseală de care se impregnau gesturile femeii care se ridica, se apropia de spărtură, rămânea învăluită în îmbrăţişarea caldă şi fluidă a furtunii. Să înţeleg încetineala cuvintelor care piereau în scurgerea zgomotoasă a ploii, să ghicesc că ceea ce era mai important era tocmai încetineala aceea şi nu sensul cuvintelor. Să înţeleg că vorbele acelea şterse, fericirea gesturilor lente, mireasma cireşului sălbatic amestecată cu aciditatea fulgerelor, toate aceste elemente, pe care nici o memorie nu le înregistra, formau o viaţă esenţială, cea pe care cei doi îndrăgostiţi o trăiseră cu adevărat…”

ANDREI MAKINE, TESTAMENTUL FRANCEZ

Editura Polirom, Iasi, 2002

Traducere: Virginia Baciu

O altă carte aproape perfectă, de o frumuseţe amintind de graţia princiară a perlelor. Am intrat greu în carte pentru că (aşa cred) am început-o înainte să mă decantez după “Scrisorarul” lui Şişkin. Cartea m-a prins în cele din urmă în farmecele ei şi mi-a impus inevitabil propriul ritm. O carte ce poate fi citită în mai multe chei. Avem aici o scufundare în copilărie (cam în maniera “Poveştii despre dragoste şi întuneric” a lui Amos Oz), un roman genealogic, un roman despre ciocnirea civilizaţiilor, un roman care face inutilă şi stearpă orice xenofobie în chiar rădăcina ei, un roman politic anti-totalitar şi nu în ultimul rând o artă poetică. Dar, mai mult decât orice şi înainte de toate, romanul lui Makine îmi pare o meditaţie despre timp, despre “celalălalt” timp, timpul fără de trecere al eternităţii. Eternitatea lui Makine nu este eternitatea moartă a ideilor platonice sau eternitatea cerului indiferent, ci este eternitatea clipei, cristalizată în chiar trecrea ei, imortalizată ca un cadru fotografic. Ca şi cum timpul s-ar comprima în anumite momente creând clipe privilegiate, distilate de timp. Ca şi cum timpul s-ar putea strange şi încolaci atât de mult în el însuşi până la a-şi depăşi cadrele, până la a sări în afara cercului propriei umbre, până la a-şi anula trecerea.  

“Iar pe urmă, în seara aceea, am înţeles că nu anecdote trebuia să caut în lecturile mele. Nici cuvinte aranjate frumos pe o pagină. Ci un lucru mult mai profund şi, totodată, mult mai spontan: o pătrunzătoare armonie a celor văzute, care, odată dezvăluită de către poet, devenea eternă. Fătă să ştiu să-I dau un nume, asta aveam să urmăresc de acum încolo…”