Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2012
Traducere: Antoaneta Olteanu
Uau! "Scrisorarul" lui Mihail Siskin este o carte la sfarsitul careia gafai. Impresia generala este aceea a unui buldozer subtil care a trecut prin tine tulburandu-ti umorile si maruntaiele.
Impresia generala pe care ti-o da Siskin este aceea a unui maestru care-si stapaneste perfect mijloacele. Eu, unul, voi cauta de acum cu maxim interes cartile lui.
In mod remarcabil, autorului ii reusesc cateva lucruri pe care eu unul le-am vazut foarte rar reusind in literatura. Intai, printr-un truc simplu, Siskin reuseste sa-si impregneze cartea cu o tristete melancolica si cu o nostalgie comprimata, aproape cristalizata, care nu vine din niciunul dintre randuri anume, ci se preumbla deasupra textului precum duhul deasupra apelor. Schimbul de scrisori incepe deja intr-un decalaj temporal (scrisorile ajung mai greu de pe front decat ajung pe front), un decalaj care este transformat intr-unul absolut de catre moartea lui Volodea. El moare insa scrisorile lui continua sa vina. Moartea abia de impieteaza ritmul vital al acetei corespondente, ca o adiere rea dinspre nefiinta. In timp ce Saska scrie mai departe iubitului, epistolele de acum defunctului continua sa soseasca. Rareori a fost creata atata tensiune emotionala cu mijloace atat de simple. Corespondenta celor doi, ca o decantare superba de sensibilitate, respira un ritm major, aproape cosmic.
Un alt lucru remarcabil sunt tusele filosofice ale textului. Nu exista niciun citat sau reflectie filosofica pur si simplu juxtapusa, adaugata chirurgical, indesata cu forta. De regula, perla filosofica, citata (Volodea citeaza frecvent din Marcus Aurelius) sau creata vine ca un rezultat firesc al efortului meditativ de pana atunci, nu da nici o clipa impresia de fortat, de artificial. Ba mai mult decat atat, meditatia filosofica intalneste pe alocuri stilul stralucitor, producand formulari memorabile: "De fapt, toate constelatiile sunt niste fleacuri. O confluenta efemera, ce nu spune nimic. E ca si cum am numi constelatii niste trecatori de pe strada sau niste pasari ce zboara pe deasupra noastra. De fapt, a da nume stelelor este ca si cum ai inventaria crestele valurilor de pe mare...". Sau: "Timpul ii va trece Universului ca o raceala".
Nu lipseste nici umorul filosofic: "- Ai multe femei?
Rade.
- Una. Si ma iubeste. Ai auzit de metempsihoza? O femeie iubitoare este o fiinta. Ea moare, se transforma intr-una neiubitoare, iar sufletul ei se instaleaza intr-o alta, iubitoare. Este o singura fiinta iubitoare, in trupuri diferite".
Simplu spus, o carte care izbuteste (si chiar izbuteste) suflul mare al capodoperelor. Este totul aici, deloc fortat, cu deplin bun gust: iubirea si pasiunea, devotiunea, misterele insondabile, timpul, nespusul indragostirii, iluzia comunicarii, cinismul marilor adevaruri, luciditatea completa (Iisus si Buda care au murit ca toti oamenii, cu gura deschisa si bazaiti de muste, fara de inviere si fara transmigratie: marele si singurul adevar).
In final, o nota apreciativa si pentru traducerea excelenta.
Per total, una dintre cele mai bune carti citite de mine in ultimul timp.
