miercuri, 27 februarie 2013

LEE SMOLIN, SPATIU, TIMP, UNIVERS


Editura Humanitas, Bucuresti,2004, 2006 2008
Traducere: Anca Visineascu




Pasiunea mea pentru literatura ştiinţifică este veche. Momentul apariţiei blogului mă prinde cu mare parte din literatura de popularizare apărută la noi, citită. De aceea, voi reciti şi voi reveni periodic cu titluri care mi-au modelat în ultimii ani reprezentarea despre lume. Mă pasionează şi sunt la curent cu marile dispute teoretice ale ultimelor decenii, sunt la curent cu încercările de a unifica fizica fundamentală, cu perspectivele noii biologii şi chiar cu teoriile matematice contemporane (atât cât îmi permite incapacitatea mea funciară de a opera cu numere) şi urmăresc cu pasiune această minunată aventură intelectuală, începută în urmă cu câteva secole şi denumită ştiinţă matematică şi experimentală. Urmăresc de asemenea dialogul dintre oamenii de ştiinţă şi filosofi şi teologi, atât cât e. Evident, am unele opinii cu privire la chestiunile fundamentale, pe care promit că le voi expune pe măsură ce voi scrie pe blog.
Trei edituri furnizează sau au furnizat de-a lungul timpului grosul literaturii ştiinţifice de la noi: editura Humanitas prin colecţia ei ştiinţifică, editura Tehnică, aflată în moarte clinică din păcate şi editura Curtea Veche. Fără a avea colecţii de profil, şi alte edituri au produs titluri interesante, cum este “Realitatea ascunsă” a lui Brian Greene, apărută recent la editura Paralela 45.
“Spaţiu, timp, univers” a lui Lee Smolin, este singura expunere sistematică pe care eu o cunosc în limba română despre stadiul actual al cercetărilor în gravitaţia cuanitică. Pentru cei care nu ştiu, gravitaţia cuantică este teoria care încearcă să unifice teoria cuantică, ce descrie fizica la scară mică (subatomic) cu teoria relativistă a gravitaţiei. In ciuda faptului că par ireconciliabile, oamenii de ştiinţă au ştiu de mult că asta este o iluzie şi că o teorie a totului (T.O.E. – “theory of everything”) trebuie să unifice cumva cele două perspective. Există trei căi de abordare a problemei în fizica de azi: teoria cuantică cu bucle (al cărei partisan este Smolin), teoria corzilor şi analitica geometriei găurilor negre. Smolin expune didactic (uneori enervant de didactic) atuurile şi minusurile fiecărei teorii, precum şi propriile argument în favoarea unificării (care I se pare iminentă). Nu vă speriaţi de termeni, cartea este mai mult decât accesibilă, deşi n-aş recomanda-o ca pe o carte de debut absolut în lecturarea literaturii ştiinţifice (pentru aşa ceva, recomand mai degrabă cărţile lui Stephen Hawking (“Scurtă istorie a timpului”, “O mai scurtă istorie a timpului” sau “Universul într-o coajă de nucă”). Apreciez acuratetea traducerii dar gasesc total neinspirată decizia editorului de a alege un titlu comercial (“Spaţiu, timp, univers”)  fără a-i adăuga măcar ca subtitlu pe coperta unu traducerea titlului original ( “Trei căi către gravitaţia cuantică” – “Three roads to quantum gravity”). Personal, dacă aş fi vazut acest titlu, aş fi cumpărat şi citit cartea cu mult timp în urmă.

joi, 7 februarie 2013

ANDREI MAKINE, PAMANTUL SI CERUL LUI JACQUES DORME


Editura Polirom, Iasi, 2004

Traducere: Dan Radu Stanescu




Scrisă la opt ani după “Testamentul francez”, “Pământul şi cerul lui Jacques Dorme” pare făcută în acelaşi creuzet, folosind aceleaşi tehnici, învăluind aceleaşi motive, amuşinând aceleaşi obsesii. Rusitatea şi francitatea întâlnindu-se în inima tânărului rus, fascinat de o franţuzoaică ajunsă accidental pe pământurile patriei lui şi rămasă aici în numele datoriei şi al iubirii. Universul totalitar încercat doar cu degetul, romanul rămânând însă în metafizic şi estetic mai mult decât în politic. Aceeaşi fabulă a ireductibilitătii lumilor despărţite de barierele limbii şi istoriei. In plus, avem însă o lucidă incursiune în logica internă a războiului, inexistentă în “Testament”. Războiul este exploatat mai mult metafizic, ca timp privilegiat în care lipsa fundamentală de sens a existenţei devine manifestă. Şi aceeaşi estetică a eternităţii intratemporale: eternitatea este reprezentată de toate clipele acelea distilate, încremenite, închise în ele însele, care transcend istoria şi istoriile deşi au venit din ea şi nu au sens decât în ea: mărgelele Alexandrei căzând pe podea în noaptea de dragoste printre bombele Stalingradului… Jacques Dorme sprijinindu-se pe aripa avionului său prăbuşit în timp ce noaptea eternă, noaptea cosmică învăluie munţii solitari ai Siberiei. …
“Pământul şi cerul lui Jacques Dorme” nu este cu siguranţă bijuteria care este “Testamentul francez” dar este o carte în care eu am intrat mai bine, care m-a învăluit plăcut vreme de trei zile. După două romane citite (continui cu celelalte), Makine îmi pare în primul rând un metafizican al timpului (în maniera lui Nabokov).
“Trupurile îşi opresc un moment zbuciumul îndrăgostit, respiraţiile îngheaţă şi deodată se contopesc din nou, se pierd în ritmul cadenţat de dorinţă, lasă mărgelele să alunece din şirag şi să numere clipele.  A trebuit să trăiesc ca să pot înţelege şi ploaia şi fericita oboseală de care se impregnau gesturile femeii care se ridica, se apropia de spărtură, rămânea învăluită în îmbrăţişarea caldă şi fluidă a furtunii. Să înţeleg încetineala cuvintelor care piereau în scurgerea zgomotoasă a ploii, să ghicesc că ceea ce era mai important era tocmai încetineala aceea şi nu sensul cuvintelor. Să înţeleg că vorbele acelea şterse, fericirea gesturilor lente, mireasma cireşului sălbatic amestecată cu aciditatea fulgerelor, toate aceste elemente, pe care nici o memorie nu le înregistra, formau o viaţă esenţială, cea pe care cei doi îndrăgostiţi o trăiseră cu adevărat…”

marți, 5 februarie 2013

ANDREI MAKINE, TESTAMENTUL FRANCEZ


Editura Polirom, Iasi, 2002

Traducere: Virginia Baciu


O altă carte aproape perfectă, de o frumuseţe amintind de graţia princiară a perlelor. Am intrat greu în carte pentru că (aşa cred) am început-o înainte să mă decantez după “Scrisorarul” lui Şişkin. Cartea m-a prins în cele din urmă în farmecele ei şi mi-a impus inevitabil propriul ritm. O carte ce poate fi citită în mai multe chei. Avem aici o scufundare în copilărie (cam în maniera “Poveştii despre dragoste şi întuneric” a lui Amos Oz), un roman genealogic, un roman despre ciocnirea civilizaţiilor, un roman care face inutilă şi stearpă orice xenofobie în chiar rădăcina ei, un roman politic anti-totalitar şi nu în ultimul rând o artă poetică. Dar, mai mult decât orice şi înainte de toate, romanul lui Makine îmi pare o meditaţie despre timp, despre “celalălalt” timp, timpul fără de trecere al eternităţii. Eternitatea lui Makine nu este eternitatea moartă a ideilor platonice sau eternitatea cerului indiferent, ci este eternitatea clipei, cristalizată în chiar trecrea ei, imortalizată ca un cadru fotografic. Ca şi cum timpul s-ar comprima în anumite momente creând clipe privilegiate, distilate de timp. Ca şi cum timpul s-ar putea strange şi încolaci atât de mult în el însuşi până la a-şi depăşi cadrele, până la a sări în afara cercului propriei umbre, până la a-şi anula trecerea.  
“Iar pe urmă, în seara aceea, am înţeles că nu anecdote trebuia să caut în lecturile mele. Nici cuvinte aranjate frumos pe o pagină. Ci un lucru mult mai profund şi, totodată, mult mai spontan: o pătrunzătoare armonie a celor văzute, care, odată dezvăluită de către poet, devenea eternă. Fătă să ştiu să-I dau un nume, asta aveam să urmăresc de acum încolo…”