ART, Bucuresti, 2013
Traducere: Bogdan Alexandru Stanescu
Reiau blogul de cărţi după o vreme
întrucât am constatat cu plăcută surprindere că mulţi îi duc lipsa. Promit să
încerc să-l ţin la zi cu lecturile mele.
Cartea
pe care o propun este volumul de corespondenţă dintre James Joyce şi Nora
Barnacle, corespondenţă începută în 1904 şi care avea să se întindă vreme de
douăzeci de ani. Pe data de 10 iunie 1904, Joyce zăreşte pe stradă o tânără
femeie, cameristă la un hotel din Dublin şi îi face avansuri fără prea multe
reţineri (putem bănui că practica dezinvolt curtarea femeilor necunoscute).
Fata nu îl respinge foarte hotărât şi, după niţicaiva ezitări, cei doi au prima
întâlnire pe 16 iunie 1904, dată ce avea să devină celebră pentru că va fi ziua
în care Joyce va plasa mai târziu acţiunea romanului său, Ulise. Astăzi, Bloomsday se sărbătoreşte în întreaga lume a
iubitorilor de literatură.
Corespondenţa
lui Joyce cu Nora Barnacle este celebră în primul rând pentru obsecenitatea
marcată a scrisorilor din ultima treime a volumului. Rar s-a scris o
corespondenţă mai fără perdea, rar un bărbat a îndrăznit să-şi treacă pe hârtie
atât de frust dorinţele şi voluptăţile precum o face Joyce în scrisorile sale
către Nora. Această parte a corespondenţei este epocală prin capacitatea ei de
a scutura tabuurile, de a oripila fapturile de pension şi de a da cu tifla
celor care ced ca sexul se face doar cu lumina stinsă, eventual în aceeaşi zi a
săptămânii. Corespondenţa erotică din ultima parte a volumului este o litanie a
dorinţei totale. Dorinţa pentru o femeie, dorinţa care traversează tot, care
devine dorinţă pentru sexul ei, sânii ei, părul ei dar şi pentru tot ceea ce
atinge, mângâie, pătează sau scuipă. Obscenitatea absolută (recunosc că până şi
pentru un dezinhibat ca mine, anumite pasaje sunt foarte tari) se combină cu
naivitatea absolută a admiratorului, pata cafenie din fundul chiloţilor şi
evocarea divinităţii regăsindu-se firesc în cadrul aceleiaşi fraze.
Trebuie
să mărturisesc însă că această parte a volumului mie mi s-a părut cel mai puţin
interesantă. În momentul în care începe desfrâul
textual, parcă se pierde ceva din prospeţimea naivă a dorinţei din primele
scrisori. Primele scrisori sunt ale unui halucinat, ale unei musculiţe în jurul
becului, sunt scrisori care spun pur şi simplu spun miracolul unei iubiri
instantanee şi pentru eternitate: „Mă întreb dacă nu cumva ascund nebunie în
mine. Sau dragostea este nebunie? Acum te vad ca pe o fecioară madonă iar în
momentul următor neruşinată, insolentă, pe jumătate dezbrăcată şi obscenă! Ce
gândeşti tu de fapt despre mine? Ţi-e scârbă de mine? Îmi
amintesc prima noastră noapte în Pola când, în tumultul îmbrăţişărilor noastre,
ai folosit un anume cuvânt. A fost un cuvânt provocator, o invitaţie, şi îţi
pot vedea chipul aplecat deasupra mea (erai deasupra
mea în acea noapte), în timp ce rosteai acel cuvânt. Era şi în ochii tăi
nebunie, cât despre mine, de-aş fi ştiut că mă paşte iadul după aceea, tot nu
m-aş fi putut ţine departe de tine”.
Agitaţia
lui Joyce din aceste scrisori către iubita lui, soţia lui, mama copiilor lui,
femeia lui pentru totdeauna este asemănătoare grijii cu care un paianjen (mic
ghem tactil) îşi înfăşoară obsesiv prada, o desfaşoară, o gustă, o
savurează, o devorează. E bucuria pură de a fi cu ea. E delicateţe infinită din
mijlocul perversiunii.
Dincolo
de toate, corespondenţa cu Nora este un roman al iubirii absolute. Al iubirii
care trece prin tot ceea ce aparţine unei femei. Prin creierii ei, visele şi
obsesiile ei, prin găurile ei, prin umorile şi sucurile ei, prin parfumul ei,
prin lenjeria ei, prin flatulaţiile ei.
Este
romanul miracolului absolut, al minunii care uneşte oamenii, uneori pentru
vecie...
E
romanul unei zile şi al eternităţii.
