Despre o minunată colecţie de bijuterii: Augustin Cupşa, Profesorul Bumb şi macii suedezi

Despre o minunată colecţie de bijuterii: Augustin Cupşa, Profesorul Bumb şi macii suedezi

Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011

Pe Augustin Cupşa l-am cunoscut în mediul virtual înainte să aflu că e scriitor. I-am văzut comentariul la o postare în care se discutau ideile etologului Konrad Lorenz. Mi-a atras atenţia faptul că era singurul care efectiv parea să-l fi citit pe Lorenz, cel putin Aşa zisul rău. Istoria naturală a agresiunii, cartea la care se făcea referire. I-am cerut să-mi fie prieten virtual şi i-am trimis în format electronic alte câteva cărţi, printre care şi King Solomon`s Ring (Inelul regelui Solomon) a aceluiaşi Konrad Lorenz. Nu pot să spun că m-am mirat când Augustin a revenit cu observaţii punctuale de mare acurateţe, sesizând anumite inconsistenţe ale argumentaţiei lorenziene care evident că mie îmi scăpaseră, obligându-mă să reiau lectura, să fiu (un cititor) mai atent, mai lucid şi mai responsabil. Augustin nu mi-a spus nimic despre el dar am dedus mai mult că este medic şi că nu locuieşte în ţară. Psihiatru, aveam să aflu mai târziu. Surprizele nu aveau să se oprească aici. Tocmai când credeam că aflasem măcar datele de bază despre interesantul ins cu un an mai mic decât mine, am dat de el într-un raft de librărie. Zgâindu-se la mine de pe coperta unei cărţi: Profesorul Bumb şi macii suedezi. Puţin Google search mi-a arătat nu numai că Augustin scrie ci şi că este foarte apreciat de critică. Şi nu doar de cea literară: în 2006, a obţinut premiul pentru cel mai bun scenariu de scurt metraj la Concursul Naţional de Scenarii HBO-TIFF. Romanul Perforatorii a obţinut Premiul pentru Proză la Concursul de Manuscrise al Uniunii Scriitorilor şi premiul pentru Debut al Editurii Cartea Românească. Mai mult, romanul s-a bucurat de primirea elogioasă a unor grei ai literaturii noastre, precum Nora Iuga sau Ioan Groşan. Profesorul Bumb şi macii suedezi, volum de proze scurte, a primit iarăşi, în 2011, Premiul pentru Manuscrise al Uniunii Scriitorilor. Aproape că nu m-a mai mirat când Emil Brumaru l-a pomenit elogios pe pagina sa, spunând că citise volumul “cu delicii”.

Nu auzisem niciodată despre Augustin Cupşa deşi nu sunt un ignorant, nici măcar în materie de scriitori români recenţi. Lucrul s-a întâmplat pentru că rar mi-a fost dat să văd un om mai discret şi mai reţinut ca Augustin în privinţa propriului talent literar şi a realizărilor proprii. La reproşul meu de a nu-mi fi spus că scrie, mi-a răspuns simplu că, dacă volumele lui au valoare, atunci vor găsi singure calea către cititori. Ba mai mult, a vrut să mă convingă să nu citesc volumul de proze scurte, pentru că acum nu-i mai place (sic!). (Recunosc că scriu aceste rânduri cu o strângere de inimă, simţindu-mă de parcă expun un prieten şi de parcă îi trădez încrederea. Iniţial, mă gândisem să-i cer acceptul lui Augustin înainte de a publica acest articol. Dar probabil că m-ar fi pus să renunţ la părţile cele mai bune şi mai interesante pentru alţii. Iar eu cred că lumea trebuie să ştie cine este şi cum scrie Augustin Cupşa. Aşa că mi-am asumat riscul de a se supăra pe mine).

Acum, câte ceva despre volum. Profesorul Bumb şi macii suedezi conţine cinci proze scurte, din care prima dă titlul volumului. Fiecare povestire şi fiecare pagină este o delectare. Plăcere de a scrie pe care Augustin Cupşa o predă fără rest cititorului ca plăcere de a citi. La fiecare text, senzaţia de imersiune este totală. Fiecare povestire este o poartă către o lume rotundă, o lume populată de personaje banale, stranii, miniaturale sau urieşeşti, în orice caz o lume în care îti place să locuieşti sau să fii voyeur vreme de câteva minute. Umorul se dă cititorului în doze niţel prea mici pentru gustul meu dar atunci când apare, el capătă accente superbe, enorme, rabelaisiene. Uneori, ca în scena urmăririi unicului păstrăv din iaz din “Munţi de neon”, umorul este the rabbit hole către o altă lume, magică, suprarealistă, zidită în prima. De altfel, în prozele din acest volum, întregul eşafodaj realist este pândit mereu de posibilitatea propriei năruiri, este o realitate mereu pe punctul de a sucomba în altceva decât ea. Ce scrie Augustin Cupşa este despre realul cel mai concret fără a fi realism şi este despre irealul cel mai vaporos fără a fi fictiv. Parcă autorul ar fi descoperit uşiţa către lumea din lumea din poveste şi se mulţumeşte uneori s-o deschidă hoţeşte şi să pândească vinovat. De asemenea, fiecare proză este învaluită de un aer nostalgic greu, de un trecut la care se face aluzie mai mult decât să fie descris. Ca orice proză substanţială, proza lui Augustin Cupşa este (şi) despre timp. Personal, am vibrat cel mai mult la “Uşor cu metroul prin Bucureşti. Eva la mijloc”, o povestire de asemenea despre dragoste şi timp, cu trei bătrâni încremeniţi în bula indeciziei lor. Dar perla absolută a cărţii îmi pare a fi “Furtună într-un singur cuvânt”, ultimul text, care este după părerea mea (aproape) perfect. Finalul (prozei şi al volumului) este somptuos. Vă las să-l descoperiţi singuri.

Am încheiat lectura cărţii lui Augustin Cupsa exact la 3.45 am. Şi am început aproape imediat Perforatorii. Pentru că îmi sărise complet somnul.

Revin cât de curând cu o recenzie şi la acest volum. Până atunci, citiţi-l cu încredere pe Augustin Cupşa. Plăcerea va fi cu totul a voastră.

Revelaţia Peixoto

Despre existenţa lui Jose Luis Peixoto şi a cărţilor lui am aflat de la un prieten scriitor în al cărui cuvânt şi gusturi literare cred (aproape) necondiţionat. Mă aşteptam la un scriitor de calitate dar Peixoto a fost mai mult decât atât. Aş putea spune, fără să exagerez, că s-a dovedit revelaţia literară a anului 2013 pentru mine. Cine este Peixoto?

Jose Luis Peixoto este un scriitor portughez, acum în vârstă de 39 de ani, care în 2001, la doar 26 de ani a câştigat prestigiosul premiu Jose Saramago, având susţinerea directă a lui Jose Saramago însuşi şi iscând un mic scandal de presă legat de vârsta, chipurile, prea mică pentru a primi un astfel de premiu.

Nu ştiu dacă vârsta ar trebui să aibă de-a face cu acordarea unui premiu literar dar pot să depun mărturie pentru frumuseţea înmărmuritoare a cărţii, în traducerea excepţională a doamnei Clarissa Lima. (Notez în treacăt că am avut deosebita plăcere de a cunoaşte şi traducătoarea în mediul virtual şi că este un om de pus pe rană, contrastând delicios prin veselia şi tonusul pe care le are cu gravele personaje ale lui Peixoto). 

Nici o privire este o realizare excepţională, o carte aproape fără intrigă, făcută numai din frumusete pură şi intensităţi sufleteşti. Mânuirea limbii este fără cusur. Scrisul este demiurgic, cosmologic. Se ridică ca un fum din fiecare detaliu şi se conectează scurt şi extrem de firesc la ritmurile mari ale Universului.

“Soţia lui Iosif trebuie să fi avut în jur de douăzeci de ani şi petrecea ore în şir aşezată pe un scaun din holul cel mare, ascultând vocea închisă într-un cufăr. Iosif, care trebuie să fi avut cam treizeci, era lovit de orbirea de a o vedea şi nota într-un caiet întâlnirile: ziua, ora, locul şi o descriere a împrejurărilor… A continuat astfel destule luni, cât să umple vreo zece caiete. Dar ea ştia că e urmărită, ştia exact care era sentimentul care îl mistuia, nu pentru că l-ar fi surprins vreodată, nu pentru că ar fi avut vreun dar supranatural, ci pentru că era o femeie şi toate femeile ştiu mai mult decât văd atunci când e vorba de sentimente...”

Cimitirul de piane (2006) este o  altă carte care îţi taie răsuflarea. Scrisă mai narativ, fără a fi însă realistă în sensul restrâns al termenului, cartea este de fapt un mare dans, o horă a chipurilor, iubirilor, crimelor, gesturilor în jurul timpului, în afara timpului, prin timp. Cu toate că abundă în tehnici transparente, cartea nu oboseşte fiind de o cursivitate încântătoare. Ca şi în Nici o privire, Peixoto merge direct la articulaţiile realităţii, găseşte exact punctele privilegiate care dau substanţă lumii, scoate la iveala convenţiile fragile pe care se clădeşte asa zisa normalitate, şi din această dezolare absoută, din mijlocul pustiului a tot şi a toate vine duioşia intensă, aproape dureroasă a cărţii.

Iată o poveste de dragoste în cinci bijuterii: 
„Ea a început să-mi zâmbească. Eu am început să îi zâmbesc. Şi, înainte să adorm, am început să îi aud vocea înăuntrul capului meu...”
„Şi mergeam pe străzi, treceam prin umbre. Uneori, coatele noastre se atingeau. Eu îmi concentram toată puterea simţurilor în punctul în care cotul meu o atingea, pentru o clipă...”
„Ca şi mine, şi ea simţea clipele acelea mute care iluminau, înfloreau, incendiau. Pe vremea aceea niciunul dintre noi nu era în stare să vorbească în cuvinte despre momentele acelea sau despre valurile care ne străbăteau..”
„... Ca să ne luăm rămas bun, ne întindeam unul altuia degetele. Nu era o strângere de mână, nu era nimic, eram noi întinzând braţele unul spre celălalt...”
„... buzele noastre s-au întâlnit. Buzele noastre arzând. Mâna mea pe ceafa ei. Greutatea şi forma capului ei. Când buzele noastre s-au despărţit, ochii ei nu i-au mai părăsit pe ai mei...”

Recomand cu drag cărţile lui J. L. Peixoto, ba chiar vă indemn să le cumpăraţi (www.polirom.ro) întrucât editura Polirom ezită să traducă şi alte titluri din pricina vânzărilor nesatisfăcătoare. Peixoto este însă un autor excepţional iar dacă vânzările nu s-au ridicat la un nivel mulţumitor asta se întâmplă pentru că autorul nu a beneficiat de niciun fel de promovare. Pot să spun însă că în doar câteva săptămâni, numărul de cititori pare să fi crescut semnificativ exclusiv datorită unei promovări din pasiune de cititor, cum este şi cea de faţă. Dacă s-au putut vinde câteva zeci de exemplare doar pe baza recomandărilor unor amatori, un aparat profesionist de marketing poate face mult mai mult.

Mortimer Adler & Charles van Doren - Cum să citim o carte?

Vă anunţ cu mândrie şi oboseală că după mai bine de patru luni am finalizat traducerea cărţii lui Mortimer 

Adler şi Charles van Doren, How to read a book. The classic Guide to intelligent Reading. Cel mai probabil, traducerea va apărea la începutul anului viitor la editura Paralela 45.

Cu toată sinceritatea, o carte excelentă, un manual al cititului inteligent util oricărui cititor dar în special celor ocazionali sau începători.

Vă ţin la curent!