Augustin Cupşa, Perforatorii

Augustin Cupşa, Perforatorii

Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006

Roman recompensat cu Marele Premiu la concursul de manuscrise al USR şi Premiul de Debut al Editurii Cartea Românească

Mărturisesc că îmi este greu să scriu despre Perforatorii lui Augustin Cupşa. Pentru că rar am întâlnit o carte mai dificilă, mai iritantă şi în cel acelaşi timp mai sclipitoare şi mai seducătoare. Compus din trei părţi, (non)romanul lui Augustin Cupşa pare la început un delir în unu care, nu numai că nu-şi menajează cititorul dar nu pare să-l ia în considerare, pare un text scris de un indiferent solitar. Iar indiferenţa aceasta aboleşte orice relaţie comodă, sfărâmă orice sens, nu ţine cont de nicio convenţie şi nu menajează în niciun fel realul sau realiştii. Critica a vorbit din câte am văzut de o “distopie”, de o lume neagră de factură celiniană dar nu asta este senzaţia pe care mi-au lăsat-o primele două părţi ale romanului. Dacă avem de-a face cu o distopie, ea este una în sens strict etimologic, absenţă a locului, a formei, a oricărei convenţii. Nu putem vorbi în categorii clasice, nu putem despărţi realul de ficţiune sau forma de amorf pentru că scriitura lui Augustin Cupsa pare să se plaseze înainte de categorizare. E ca şi cum scrisul lui ar regresa la acel punct în care limbajul e mai mult o magmă, în acel punct în care cuvintele nu se deosebesc foarte mult de lucuri, în care se realizează joncţiunea primară dintre ele. Primele două părţi ale romanului dau senzaţia unui început de lume, senzaţia că asistăm la actul creaţiei, la apariţia primelor forme din supa primordială, gratuitatea absolută a jocului cu care începe lumea, momentul în care potenţialul şi realul sunt un continuum potenţialreal. O senzaţie oarecum asemănătoare am avut cu ani în urmă citind Cosmos a lui Witold Gombrowicz.

Ceea ce apare însă din magmă sunt alcătuiri de o frumuseţe care te lasă fără prea multe vorbe:

“Mi-e frică. Cât e ziua de lungă, mi-e frică. Mama, tata, vecinii şi prietenii spun că nu e bine, că n-o pot ţine aşa o viaţă întreagă. Dar ei nu ştiu sau nu vor să ştie, ei nu-şi împart temerile cu mine, cu nimeni. Oamenii nu îşi împart spaimele decât din priviri, din strângeri în braţe, din mângâieri voluptuoase, din gemete, când îşi deschid corpurile la futut. În rest, stau încotoşmănaţi într-un corp ca într-un somn, acolo unde pot să urle în voie dar nu îi mai aude nimeni. Dimineaţa, înainte să meargă la seriviciu, la jogging sau la antrenament, îşii trag o figură pe ei şi gata. 
Devreme de tot, până nu începe conştiinţa să clipocească, lucrurile au un alt contur, au veşmânt ca un praf pe mobile, aşa de bun şi de cald. Când te trezeşti dimineaţă de tot, parcă îţi dă mâna să zâmbeşti. O clipă doar. Apoi copacii, zidurile caselor, muchia trotuarului, liliacul răfrânt peste garduri ca o spumă, toate îşi deschid gura, se cască şi înăuntru începe un hău negru, aluneci prin el la nesfârşit, cât te ţine.
Pe mine mă ţine de ani buni. Unii au scăpat, alţii şi-au pus laţul, au emigrat în state, s-au acoperit cu neveste şi copii; în pat, pe jos, pe coridoare zac unii lângă alţii, ca nişte dulapuri, dinăuntru, de prin sertarele lor, gem surd amintiri, obiecte părăsite, parcă ar vrea să comunice cumva dar nu merge, nimeni nu le mai are habarul, nu le mai ştie rostul…
Noroc că viaţa e minunată şi plină de surprize, nu te lasă prea mult pe gânduri. La concertele din piaţă, la proiecţiile de filme, nu sunt niciodată mai puţin de două mii de oameni, sunt multe rânjete, multe priviri ironice, ascuţite, larma aduce sclipiri de talgere. E tocmai vremea bună pentru diperarea mea cea dragă.
Vârtejuri din mâini şi piepturi macină alte mâini şi piepturi. Coate, icnete, urlete, bucurii şi dezamăgiri. Oamenii mititei şi drăgutei pot să fie eroii altor oameni mititei şi drăguţei. Ei le ţin tronul, gâfâie şi ar vrea şi ei să apese pe alţii. Dorinţele oamenilor ţes, la un mare război, haine de gală pentru alţi oameni.
Eu, din fericire, sunt doar un valet la acest banchet. “

Partea a treia este cea în care cititorul va putea respira. Textul devine confesiv, mai logic, mintea poate urmări, anxietatea scade. În schimb tensiunea destăinuirii devine paroxistică. Pe rând, personajele cărţii se confesează dar şi croşetează filosofic şi, ca vechi cititor de filosofie, pot să vă asigur că o fac surpinzător de calitativ.Ultima confesiune este cea a autorului.

“Dintr-un motiv obscur însă, lumea asta plină de păreri m-a înţeles greşit.
Setea mea de cunoaştere a fost confundată cu ambiţia, indeciziile mele, uneori supărătoare, exasperante, ce-i drept, au fost luate drept lăcomie. Faptul că nu mi-am fost măcar până acum, suficient mie a fost interpretat în sensul că nimeni nu îmi este suficient. Rătăcirile, fugile mele, au fost luate drept lipsă profundă de sensibilitate, de dragoste pentu cei din jurul meu.
Inevitabil, s-a întâmplat să părăsesc pe cineva sau să abandonez un lucru. Am părăsit mai ales poziţii, succese, rezultate, pentru care uneori muncisem pe brânci şi care credeam că aveau să-mi schimbe definitiv conştiinţa şi implicit întreaga viaţă. Pur şi simplu, nu îmi erau suficiente, voiam tot timpul mai mult şi, de obicei, altfel.
N-am părăsit niciodată oameni din plăcere, n-am părăsit oameni în general, din contră, m-am îndreptat mereu către ei. Încercam probabil să mă acopăr cu ei, să mă ascund după ei. Probabil că doctorul meu are dreptate. Fără să vreau însă, m-am mutat dintr-o parte în alta iar oamenii, deşi mişună nebuneşte pe toată planeta, au o mare nevoie de stabilitate sufletească…
Nu mi-am părăsit niciodată camarazii, am fost solidar cu mai mulţi pentru tot felul de cauze, am stat lângă ei până la capăt ca într-un război care, odată terminat, ne-a dizolvat şi pe noi şi sensul nostru.”

Nu vreau să vă mint. Perforatorii nu este un roman facil (dacă roman se poate numi) dar este unul dintre cele mai bine scrise şi mai intense texte citite de mine în ultimul timp. Citit până la capăt, romanul vă recompensează cu vârf şi îndesat. Plăcerea este totală, dar va trebui să munciţi pentru ea.