Daniel C.
Dennett & Alvin Plantinga, “Ştiinţă şi religie. Sunt ele compatibile?”
Editura
Ratio et Revelatio, Oradea, 2014
traducere:
Antoaneta Sabău şi Florin George Călian.
Au
existat de-a lungul timpului câteva idei ştiinţifice care au fost primite cu
reticenţă şi au întâmpinat o rezistenţă
uneori îndârjită din partea unor categorii foarte diverse de oameni. În
timp ce alte idei au fost acceptate fără nici o urmă de reţinere, teorii precum
heliocentrismul copernican, modelul cosmologic al Big-Bang-ului, psihanaliza
sau teoria evoluţiei au fost continuu blamate, puse la îndoială, şi în general
s-a purtat o luptă la baionetă împotriva lor. De ce acest tratament diferit? De
ce nu se îndoieşte nimeni de existenţa atomilor sau de structura lor, în timp
ce idei precum activitatea inconştientului sau descendenţa comună a formelor de
viaţă întâmpină o astfel de rezistenţă acerbă? Un prim motiv se referă, cu
siguranţă, la caracterul special al acestor teorii, greu sau imposibil de
testat direct. O astfel de rezistenţă nu poate fi însă explicată printr-o
particularitate epistemologică. Motivul profund pentru care oamenii resping,
evită sau ignoră teoriile problematice se referă la faptul că ele implică,
direct sau indirect, rearanjări profunde ale viziunilor noastre despre lume,
despre locul omului în Univers şi, în ultimă instanţă, despre sensul vieţii
noastre.
Ideea evoluţiei, cel puţin în forma sa
darwinistă, a fost de la bun început prilej de contestare şi de indignare,
întâmpinând în decursul ultimului secol o rezistenţă teoretică îndârjită. La
doar şapte luni după apariţia “Originii speciilor”,
are loc la Universitatea Oxford o dezbatere academică aprinsă la care iau parte
mai mulţi intelectuali, oameni de ştiinţă şi clerici, dezbatere cunoscută drept
dezbaterea
Huxley-Wilberforce, cei doi având poziţii proeminente în cadrul
confruntării, nefiind însă singurii participanţi. Discuţia de la Oxford va
iniţia mai bine de un secol de controverse, din care duelul teoretic dintre
Dennett şi Plantinga reprezintă una dintre piesele cele mai recente şi mai
atrăgătoare.
Deşi este în sine o teorie ştiinţifică
şi nu poate funda direct o poziţie metafizică, teoria darwiniană a evoluţiei a
fost adeseori asimilată unei întemeieri a ateismului. Există în ultimele
decenii o promovare tot mai accentuată a ateismului în numele teoriei evoluţiei
(Dawkins, Kitcher, Hitchens), aşa cum există critici ale teoriei evoluţiei şi
în special a mecanismelor selecţiei naturale, în numele unui proiect
creaţionist (Behe, Meyer, Plantinga).
Câteva precizări trebuie însă făcute:
deşi teoria evoluţiei are puncte slabe şi zone de umbră, ea este o teorie
ştiinţifică după toate rigorile, ba, mai mult decât atât, ea este o teorie care
poate aduce în favoarea sa o cantitate uriaşă de dovezi directe şi indirecte,
care poate formula predicţii şi le poate verifica. Mai mult decât atât, ea este
singura teorie ştiinţifică viabilă pe care o avem cu privire la originea şi
dezvoltarea vieţii pe Pământ. Conform rigorilor epistemologice, singura teorie
este şi cea mai bună teorie. Nimeni din comunitatea ştiinţifică şi, în general,
din rândurile publicul educat, nu se mai
îndoieşte astăzi serios de faptul evoluţiei, numeroase cercetări antropologice
şi de laborator utilizează scheme evolutive, iar comunitatea ştiinţifică pare
să fie insensibilă la temerile şi reticenţele publicului larg. De asemenea, nu
există o alternativă ştiinţifică la evoluţionism. Aşa numitul creaţionism
ştiinţific a fost de mult demascat ca neştiinţific şi integral metafizic, atât
în Europa (rezoluţia
1580 a Consiliului Europei este cel mai recent exemplu), cât şi în Statele
Unite (vezi
cazul Kitzmiller vs Dover State Area, 2006). Ce se află atunci în discuţie?
În primul rând, chestiune dacă teoria evoluţionistă şi corolarul ei darwinian,
selecţia naturală, sunt incompatibile cu crezul teist al existenţei lui
Dumnezeu, cel creştin în special. Pentru biologi ca Dawkins şi pentru filosofi
precum Dennett, acceptarea selecţiei naturale ca mecanism principal al
evoluţiei presupune naturalismul şi, prin urmare, ateismul. Pentru biologi
precum Behe sau pentru filosofi precum Plantinga, evoluţionismul nu exclude
teismul şi este incompatibil cu naturalismul (prin naturalism înteleg concepţia
conform căreia întreaga realitate poate fi înţeleasă în termenii fenomenelor
naturale şi a legilor care le descriu). De remarcat că niciunul dintre criticii
naturalismului pe care i-am amintit nu contestă faptul evoluţiei, nici măcar
mecanismul selecţiei naturale. Doar că atât Michael Behe, cât şi Alvin
Plantinga sunt convinşi că selecţia naturală trebuie să fi fost ghidată, cel
puţin în anumite momente. Care este aşadar miza acestei confruntări? Miza este
enormă, cu implicaţii critice pentru cel care încearcă să-şi afle locul în
raport cu religiosul: este posibil Dumnezeu într-o lume darwiniană? Este
posibilă credinţa într-un Dumnezeu atotputernic şi benevolent într-o lume în
care regula pare să fie accidentul şi suferinţa? Este posibilă credinţa în om ca imagine a
divinităţii într-o lume în care umanitatea are o descendenţă simiană acum
aproximativ 8-10 milioane de ani? Dar, mai presus de chestiunea
compatibilităţii, sunt aceste asumpţii ale credinciosului credibile şi
sustenabile? În complexitatea acestor întrebări găsim o explicaţie pentru
faptul că teoria evoluţiei este o asemenea sursă de tulburare pentru omul
religios.
Cartea de faţă este transcrierea unei
discuţii palpitante şi savuroase care a avut loc între importanţii filosofi
americani Daniel Dennett şi Alvin Plantinga în cadrul întâlnirii Diviziei
Centrale a Asociaţiei Filosofice Americane de la Chicago, în 2009. Folosind
adesea un ton colocvial, cartea este o excelentă şi accesibilă aducere la zi a
cititorului neavizat cu stadiul în care se află azi mare dispută filosofică
care s-a desfăşurat în ultimele douăsprezece decenii în jurul relaţiei dintre
ştiinţă şi religie. Din păcate, a fi neavizat este regula în cazul cititorului
român. Absolvent al unui sistem educaţional care nu abordează nicăieri explicit
şi direct teoria evoluţiei în programele de învăţământ preşcolar, trăitor într-o
ţară în care majoritatea intelectuală ignoră chestiunea şi lecturile
fundamentale, întâmpinând o opoziţie acerbă (chiar dacă nu oficială) din partea
comunităţii religioase majoritare (opoziţie vizibilă mai degrabă în mediul on
line decât în luările oficiale de poziţie), lipsit de traduceri valoroase şi la
zi, specialistul român sau simpla persoană educată şi curioasă poate găsi în
micuţa carte apărută la editura Ratio&Revelatio din Oradea o mică poartă
teoretică către universul fascinant al acestei dezbateri fundamentale începută
în secolul XIX şi care pare departe de a fi încheiată în secolul XXI. Cartea
mai are încă un avantaj important: oferă o mostră din cea mai bună variantă a
confruntării dintre perspectiva evoluţionistă ateistă şi cea evoluţionistă
teistă. Plantinga nu contestă (la fel ca Behe, ca Meyer, ca Ayala etc) nici
existenţa faptului evoluţiei, nici existenţa selecţiei naturale. Este un pas
epistemic enorm acela de a purta discuţia pornind de la aceste premise. În
corul criticilor evoluţiei există o mare diversitate şi nu toţi oponenţii sunt
frecventabili din punct de vedere teoretic (există poziţii puerile de tipul
Young Earth Creationism, de exemplu). De aceea, cititorul mai puţin avizat
poate salva timp preţios evitând anumite poziţii care nu merită investiţia
temporală şi intelectuală.
Nu în ultimul rând, cartea beneficiază
de postfaţa avizată şi de primă mână a profesorului Mircea Flonta, care analizează
şi relevă punctele tari şi punctele slabe ale fiecărei argumentaţii.
Textul se bucură de asemenea de o
traducere de calitate, din partea Antoanetei Sabău şi a lui Florin George Călian.
Daniel Dennett: “Sunt, deci, de acord că
teoria evoluţionistă contemporană nu poate demonstra absenţa proiectului
inteligent şi că oricare biolog care insistă că de fapt putem, supralicitează
situaţia. Dar Plantinga trebuie să confrunte implicaţiile unei propoziţii din
pasajul de mai sus: “Nu putem exclude posibilitatea ca nişte vizitatori
intergalactici să-şi fi băgat nasul în ADN-ul speciilor terestre, decât din
motiv că este o fantezie întru totul
gratuită (cu sublinierea adăugată). Am putea pune punct dezbaterii chiar
aici. Aş putea să conced bucuros că oricine doreşte să întreţină fantezia că
proiectanţi inteligenţi dintr-o altă galaxie (sau altă dimensiune) şi-a băgat
nasul în evoluţia preistoriei noastre… va vedea că fantezia lui este coerentă
cu biologia evoluţionistă contemporană…. Poate vă gândiţi că are o situaţie mai
bună crezul teist al lui Plantinga decât oricare fantezie
ştiinţifico-fantastică. De dragul concreteţii, să luăm în considerare un
candidat. Superman, fiul lui Jor-el, cunoscut mai târziu drept Clark Kent, a
venit de pe planeta Kripton, în urmă cu 530 de milioane de ani şi a aprins
explozia cambriană… Conform ipotezei mele, Superman a însămânţat o planetă la
îndemână pentru ca la împlinirea timpurilor să poată avea jucării, un soi de
lume a lui Super Ken şi Barbie… Acum povara cade pe umerii lui Plantinga, ca să
arate de ce povestea lui teistă merită mai multă crezare decât acestă poveste.”(pp.
44-45)
