vineri, 4 noiembrie 2016

Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta, de Ciprian Măceşaru

Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta, cel mai recent roman al lui Ciprian Măceşaru, ar putea fi caracterizat drept încă una din producţiile minimaliste, insolite, intense şi uşor derutante care-l caracterizează pe originalul scriitor. Romanul este greu de clasat, putându-se revendica deopotrivă de la experimentele moderniste ale unui Mircea Horia Simionescu, de la distopismul ironic al unui Groşan,  dar şi de la optzecismul clasic al prozaicului şi omului comun, de factură nedelciană. Cel mai probabil, câte puţin din toate acestea se regăseşte în romanul lui Măceşaru. Dar, distilând toate aceste experimente şi experienţe textuale (C.M. este nu doar un foarte bun scriitor, ci şi un excelent şi foarte divers cititor), textul lui Măceşaru reuşeşte acea simplitate stilistică şi savuroasă care este semnul unui talent autentic, stăpân pe mijloacele sale. Este tonic, plin de viaţă, reconfortant, o adevărată plăcere la lectură.

Romanul este format din mai multe frânturi de poveşti care, aşa după cum s-a remarcat, pot funcţiona şi ca proze scurte de sine stătătoare, de o concizie asiatică şi o forţă umoristică de factură hrabaliană. Autorul are ambiţia să construiască un roman experimental, un fel de cub Rubik care permite, prin fiecare din feţele transparente, o privire care sondează către carnea unei lumi care ne este, fiecăruia dintre noi, pe cât de familiară pe atât de străină. Fiecare personaj al anti-republicii Strâmbeni (episodul constituirii republicii Strâmbeni este poate cel mai savuros şi mai necredibil al romanului, avertizându-ne că defilăm pe fondul gros al iluziei) are un familiar de rubedenie, este un anti-personaj pe care lumea reală n-ar trebui să-l permită, dar pe care l-am intâlnit (vai!) atât de des printre noi în ultimele trei decenii. Fiecare personaj al lui Măceşaru reuşeşte performanţa de a fi un tip uman în sine (tipizarea este un procedeu folosit la limita abuzului de către autor) şi, în acelaşi timp, o existenţă credibilă şi cu carnaţie. Autorul nu sondează, romanul lui nu este unul de analiză sau de investigaţie psihologică, mai degrabă portretizează şi tipizează la limita caricaturalului, oferindu-ne o galerie abnormă şi grotescă. Perindarea figurilor este o defilare a tipurilor umane născute dintr-un timp out of joint, copii ai unei realităţi spectrale şi inconsistente, trecute prin ochii unui postmodern dezabuzat şi nu ai unui Shakespeare. Realismul lui Măceşaru este un fals realism, este mai degrabă un supra-realism al dezarticulării, dezarticulare la care am ajuns prin intermediul unor paşi miniaturali şi necesari. Din spatele păpuşilor diforme ale muzeului Strâmbeniului pândeşte o viziune tragică a istoriei, văzută ca un mecanism dez-umaniza(n)t şi ca o centrifugă a alienării. De aceea, romanul nu se putea încheia decât cu episodul aneantizării micii localităţi, într-un mod (vai!) atât de tipic pentru societatea românească post-decembristă, cu valurile de pământ dislocate de excavatoarele unei exploatări miniere, acoperind cu uitare şi insignifanţă viaţa acestei mici comunităţi derizorii. Crucea de pe cloptniţă rezistă, cum îi stă bine unei comunităţi creştine, până la sfârşit. Dar, pământul care îngroapă Strâmbeniul, nivelându-l şi îndreptându-l în cele din urmă, nu reprezintă o crimă, ci mai degrabă o înmormântare. Pentru că, înainte să fie răpusă de industrie şi de dinţii timpului, comunitatea Strâmbeniului fusese măcinată de propria răutate şi inconsistenţă. Mai mult decât o simplă colecţie de reportaje rurale, romanul lui Ciprian Măceşaru este o oglindă nemiloasă a monstruozităţii noastre cotidiene, a fracturii istorice care ne-a produs şi a premiselor noastre ontologice tulburi. Strâmbeniul este o comunitate speculară, fascinantă, adictivă şi improbabilă, o lume care străluceşte hipnotic, cu voluptate, minuţie, dar şi cu masochism, înainte să fie aneantizată prin acel soi de mecanism impersonal care este arma milenară a destinului.


Ciprian Măceşaru este un scriitor cu mijloace de invidiat şi cu o înţelegere peste medie a literaturii. Personal, mi-aş dori să-l văd mai răbdător şi mai puţin cazon cu personajele sale. Mi-aş dori să utilizeze cu o mai mare parcimonie tehnicile riscante şi frustrarea continuă a cititorului, nelăsat aproape niciodată să se înveţe cu binele narativ, înainte de a-i fi propuse noi experienţe. Şi, de ce nu, să-l văd pe Ciprian Măceşaru dând, data viitoare, un roman mai ambiţios, mai amplu, mai filosofic şi poate… mai clasic. Talentul lui Măceşaru şi bucuria lui de a scrie promit lucruri mari. Nu-i putem dori decât să-şi ajungă trecutul din urmă şi să-l depăşească în mod firesc.